În disputa iscatǎ de recalcularea pensiilor militarilor s-a adus în spaţiul public o argu-mentaţie halucinantǎ. Cǎ Guvernul a gafat din nou, nu-i nici o îndoialǎ: întâi a vor-bit despre „pensii nesimţiteø, apoi a promis cǎ niciun fost militar nu-şi va vedea pensia diminuatǎ (în afara celor de peste 3.000 lei), dupǎ care au început sǎ aparǎ fluturaşii cu sumele diminuate, pentru ca într-un final provizoriu sǎ se emitǎ o hotǎrâre de guvern care nu lǎmureşte nimic, dar amânǎ discuţia.
Bucuroasǎ de aşa o pleaşcǎ (a nu se personaliza), opoziţia, care ştia din sondaje cǎ armata e una dintre puţinele instituţii cu prestigiu în rândul electoratului şi amintindu-şi poeziile patriotice învăţate la şcoalǎ, a sǎrit în apǎrarea militarilor, invocând argumente pe cât de patetice, pe atât de gǎunoase. În esenţǎ, militarii ar fi o castǎ aparte, care se jertfeşte pentru patrie şi deci trebuie tratatǎ cu altǎ unitate de mǎsurǎ decât restul muritorilor.
Dincolo de simbolisticǎ şi stereotipuri, mi se pare mai potrivit sǎ ne referim la situ-aţia concretǎ a rezerviştilor militari, pentru a afla în ce mǎsurǎ li se cuvine un trata-ment deosebit de al restului pensionarilor. Cu excepţia câtorva zeci de veterani ai celui de-al doilea rǎzboi mondial care se mai aflǎ în viaţǎ, restul pensionarilor militari nu au trecut prin niciun rǎzboi. Cei mai mulţi şi-au început şi şi‑au încheiat cariera fǎcând instrucţie cu trupeţii. Bǎrbaţii care au trecut prin experienţa stagiului militar ştiu ce înseamnǎ asta. Una peste alta, marea majoritate a actualilor pensionari militari nu a dus o viaţǎ mult diferitǎ de a altor salariaţi.
Am auzit zilele astea cǎ armata e fundamentul statului român (adicǎ, trǎim într-un regim militar?), cǎ a construit Transfǎgǎrǎşanul, Canalul, a cules porumbul etc. E în parte adevǎrat, dar, de fapt, munca o fǎceau militarii în termen, ofiţerii erau mai degrabǎ supraveghetori (nu întotdeauna carac-terizaţi prin blândeţe). La Canal şi în agriculturǎ au muncit în egalǎ mǎsurǎ studenţii, cu diferenţa cǎ ei fǎceau muncǎ „voluntarǎ”, spre deosebire de ofiţeri, care erau plǎtiţi (destul de bine, pentru vremurile acelea).
Când se evocǎ simbolurile glorioase ale armatei, se uitǎ cǎ în discuţie sunt şi pensiile (deloc mici) ale foştilor ofiţeri ai Securitǎţii, precum şi cele ale militarilor care au partici-pat, la Timişoara, Bu-cureşti şi Cluj, la reprimarea manifes-taţiilor din decem-brie 1989. Aşadar, purtarea discuţiei în zona legitimǎrii caracterului excepţional al recompenselor datorate unei categorii sociale cu statut de excepţie este îndoielnicǎ, dacǎ depǎşim retorica simbolistǎ şi ne referim la realitǎţi concrete.
Problema este însǎ alta. Pensiile militarilor sunt, comparativ cu ale „civililor”, mult mai mari. Dacǎ e sǎ ne referim la moralǎ, nu înţeleg de ce ar fi îndreptǎţit un fost medic militar, cu grad de general, la o pensie dublǎ faţǎ de cea a unui coleg de breaslǎ care a prestat aceeaşi muncǎ, dar într-un spital civil. Nu mi se pare corect ca un fost şofer pe un camion militar, ieşit la pensie cu grad de maistru militar, sǎ primeascǎ mai mult decât cel care a condus (mai mulţi ani, cǎci vârsta de pensio-nare e diferitǎ) un camion dintr-o întreprindere de construcţii. Dar o nedreptate nu se poate îndrepta printr-o altǎ nedreptate.
La un moment dat, statul s-a angajat faţǎ de militari sǎ le acorde o serie de drepturi. Dacǎ nu ar fi existat acest angajament, poate cǎ omul ar fi adoptat altǎ strategie de viaţǎ. Noua Lege a pensiilor este aşezatǎ corect, pe principiul contributivitǎţii, pǎstrând o serie de avantaje pentru militari (de exemplu, statul contribuie cu 30,8% din salariu la pensiile militare, faţǎ de 20,8%, în cazul celorlalţi angajaţi). Însǎ acest principiu ar fi trebuit aplicat din momentul apariţiei legii, adicǎ celor care se pensioneazǎ de acum înainte şi pentru perioada de activitate viitore, nu pentru cea trecutǎ. Chiar admiţând principiul recalculǎrii, într-o ţarǎ civilizatǎ se emite o decizie privind noul cuantum al pensiei, se comunicǎ celui vizat, i se dǎ un termen de contestare şi numai dupǎ asta se aplicǎ.
O altǎ nedreptate fǎcutǎ pensionarilor militari este decizia ca, pentru perioadele pentru care lipsesc documentele care sǎ ateste retribuţia, sǎ se ia în calcul salariul mediu brut pe economie, adicǎ sǎ fie dezavantajat pensionarul. Dacǎ nu s-au pǎstrat arhivele, e vina statului, el al trebui pena-lizat. Dar, evident, nu asemenea consideraţii s-au avut în vedere atunci când s-a trecut, în mare grabǎ şi cu multe greşeli, la recal-cularea pensiilor. Obiectivul unic a fost acela de se redu-ce, cât mai rapid, deficitul fondului de pensii.
