Cine a urmarit epopeea corectarilor salariale ale cadrelor didactice, asa cum s-a desfasurat incepand din toamna acestui an, nu-si poate retine indignarea. Daca ar fi sa rezumam povestea in doua cuvinte, ele ar fi: cinism si santaj. Nici nu se poate mai bine prezenta decat prin acest exemplu, al discutiilor cu sindicatele din invatamant, relatia dintre Guvern si opozitie in anii liberali. PSD, absolut constient ca marirea salariilor profesorilor cu 50% va fi imposibila, a exercitat o presiune feroce asupra guvernului Tariceanu, cu toate ca stia ca vine criza si promisiunile nu vor putea fi onorate. Liberalii, stiind de asemenea ca nu vor mai fi la putere in 2009, nu s-au jenat sa promita; si ar fi promis, daca li s-ar fi cerut, si luna de pe cer. Democratii – si presedintele – au plusat in aceeasi cursa electorala oarba, care acum ne arunca in gol.
Cat despre conducatorii sindicali, care trebuiau si ei sa stie ca cereau imposibilul, ma abtin sa fac orice comentariu, fiindca nu stiu exact care a fost jocul lor. Global, a dominat in toate taberele cinismul, adica atitudinea de nepasare totala in fata realitatii concrete, singurul lucru important fiind numarul de mandate in Parlament, decisive pentru impartirea prezenta si viitoare, vorba dlui Basescu, a "tainului". Contrar a ce spune presedintele Romaniei, criza era deja programata in toamna anului 2008, in liniile ei mari.
si totusi, profesorii au dreptate, au de o mie de ori dreptate; faptul ca un cadru didactic cu zece ani vechime ajunge, in viziunea celor ce proiecteaza legea unica a salariilor, abia la leafa unui sublocotenent ne arata cu o precizie neindoielnica, ca pe un simbol, ierarhia de valori pe care o promoveaza Romania postcomunista: favorizarea structurilor de forta si slaba stima pentru educatie si cultura.
Neglijarea invatamantului, intrat serios pe panta declinului, este asociata si cu o serie de taieri substantiale din bugetul culturii. E adevarat, o cultura nu se poate baza pe subventii. Numai statele totalitare subventioneaza, total, cultura si, prin aceeasi miscare, o si inrobesc. Dar nu se poate omite ca prestatia culturala este si un serviciu public (ca iluminatul strazilor!) si, ca atare, trebuie sa beneficieze de o sustinere a statului si a autoritatii locale. De pilda, este de neconceput ca o manifestare precum Festivalul National de Teatru sa nu fie subventionata: daca exista o parte vie a culturii in Romania de azi, atunci cu certitudine este teatrul. Teatrul este experiment perpetuu, dar este si tinuta, platforma de lansare a limbii, o lectie permanenta de exprimare si purtare, un mod ingenios de aducere in planul public a ideii contemporane.
Cu bugetul amputat cu trei sferturi, festivalul risca sa capoteze cu totul. Am avut ani atat de splendizi cu acest festival, care se tine anual, incat ne vom simti, in toamna, mult mai saraci. Iar demolarea culturala ne va aduce si alte surprize, cum ar fi disparitia unor reviste; de pe acum sunt redactori care nu-si mai primesc lefurile. Revistele sunt bancurile de incercare ale culturii, locul unde se selectioneaza talentele tinere si influenteaza cei confirmati. Moartea revistelor este o alta lovitura data culturii.
Educatia nu consta numai in procesarea cunostintelor necesare in vederea exercitarii unei anumite profesii, dupa cum cultura nu este numai un mod agreabil de a umple timpul liber. Miza este de cu totul alta natura: este vorba de a decide pentru ce tip uman opteaza societatea noastra: barbarul incult care ridica cele mai urate case din lume, fugareste pietonii pe treceri, omul lipsit de orice perspectiva care viseaza numai castiguri rapide, speculative si nu creeaza nimic? Sau pentru un om constient de diferenta dintre bunul si prostul-gust, cu simtul solidaritatii sociale, cu un proiect de viata si de societate ambitios?
Se pare ca actualul Guvern (dar nu are monopolul in aceasta privinta) nu este catusi de putin "obsedat" de un anumit proiect de durata pentru societatea noastra; si ca, obligat sa faca fata crizei, se grabeste sa sacrifice ce a mai ramas din cultura romaneasca.
Sa admitem ca nu avem dreptate. Sa admitem ca si o lume de brute poate supravietui, poate prospera (mi-e greu sa postulez asta, dar fac totusi exercitiul). O lume rece, tehnica, eficienta si brutala este posibila. Dar nimic din asta nu vad in Romania, azi, pur si simplu, o tara sleita, lipsita de energie, unde ai nevoie de ani pentru a deschide cativa kilometri de autostrada, o tara cu o industrie pustiita, unde in uzinele abandonate infloresc cateva ateliere, ca niste ramurele verzi dintr-un arbore mort. Sau poate vrem sa promovam agricultura, dar desertificarea continua, irigatiile sunt in paragina… 80% din hrana romanului vine din import. Ma intreb nu numai de unde venim, dar mai ales cine incepem sa fim… O tara europeana sau o colonie a Europei, o colonie de consumatori pe cale de ruinare, fara vointa, risipindu-ne pana si inteligenta?
