Mare păcat pentru țara asta să rateze rând pe rând șanse importante pentru a schimba cursul istoriei în sensul modernizării, după mulți ani de așteptări, și asta numai pentru că nu are noroc de o clasă politică pregătită să își asume o misiune de stat, ci de una uzată în meciuri politice sau personale mărunte.
Galopăm spre alegerile europene, ne batem în sloganuri intelectualo-populiste, dar pierdem din vedere esențialul: stăm încă în culisele concertului european. De pildă, discuțiile despre pregătirea noului Acord de Parteneriat și a Programelor Operaționale pentru cele peste 30 miliarde euro pe care le vom avea alocate de la UE pe următorii 7 ani (cu tot cu fondurile pentru dezvoltare rurală) – o temă cu miză serioasă pentru dezvoltarea României mai departe – s-au purtat la foc mic, discret, până la inexistența unei dezbateri profunde în societate despre modernizarea țării, când ar fi trebuit să fie motiv de reflecție serioasă, sub impulsul marilor lideri politici. Dacă tragem linie astăzi și ne uităm cum ne aliniem la start pentru noul exercițiu financiar, se vede clar că am avut cel puțin două probleme, strâns legate între ele: una de conjunctură/de poziționare și alta de fond, care, împreună, nu aveau cum să dea României o poziție mai avantajoasă decât cea în care se află acum. Cifrele nu mint. României i s-au alocat din fonduri structurale puțin peste 22 de miliarde, un câștig extrem de modest față de angajamentele și promisiunile liderilor noștri de acum un an, când începuse tatonarea cu reprezentanții Comisiei. De partea cealaltă, un alt stat nou membru de care ne amintim doar când vine vorba de reforme după șablon (a se vedea defuncta regionalizare) – Polonia – este câștigătorul net al negocierilor cu Comisia, primind nu mai puțin de 72,5 milioane euro, de 3 ori mai mult decât România. Diferența e că în numele polonezilor negocia un membru al Parlamentului European, fost comisar pentru Politică Regională, în timp ce, în România, ai noștri se certau care și când să ia avionul spre Bruxelles, pârându-se reciproc la Curtea Constituțională.
România nu a fost în poziția de a propune idei revoluționare. S-a așezat la masa negocierilor cu UE din poziția de codașă în materie de absorbție a fondurilor structurale: la jumătatea anului 2013 nu atinsesem nici jumătate din media UE de absorbție – adică reușisem să cheltuim mai puțin de 25%, vreo 5 miliarde euro din cele 19 miliarde alocate. Oricum, un miliard l-am dat înapoi pe corecții financiare aplicate cheltuielilor din aceste proiecte, pentru nereguli în achiziții, incapacitate de management și corupție. În același interval de timp, Polonia absorbise 60% din bani, adică aproape 40 miliarde euro, și contesta la Curtea Europeană de Justiție deciziile Comisiei de a-i impune corecții financiare, considerându-le injuste.
Atunci când ești repetentul clasei, degeaba îți vin dintr-o dată păreri despre cum ai putea schimba lumea, pentru că te lovești de lipsa de încredere a priori a profesorului că ai putea avea și idei bune. Așa că taci și mergi mai departe din inerție. După ce am citit cu pixul în mână acest important document care stă la baza pregătirii banilor europeni din cadrul următorului exercițiu financiar, îmi este clar că nu țintește schimbări prea curajoase în domeniile finanțabile, orice asemenea ieșire din linia generală de discuție fiind, cel mai probabil, subiect de tensiune cu Comisia.
Citeam un interviu recent în care ministrul polonez al Dezvoltării, Elzbieta Bienkowska, spunea că vrea să construiască un Nokia polonez – aluzie la prioritatea absolută pe care o vor acorda inovației, în următorii 7 ani, prin investirea a 10 miliarde euro în cercetare/inovare făcută de companiile poloneze și de universități. Și asta pentru că vor să transforme Polonia dintr-o economie low-cost într-una competitivă global. Au la dispoziție 7 ani, 70 de miliarde și un plan clar al ministrului – prioritatea este investiția în sectoarele de IT, medicină și aviație. Și pentru asta nu s-au sfiit să declare aproape întreg teritoriul polonez regiune slab dezvoltată, ca să atragă finanțare. Asta în timp ce noi ne mândrim că regiunea București-Ilfov este pe locul 3 în clasamentul celor mai dezvoltate regiuni în Europa Centrală și de Est, după Bratislava și Praga, fapt care face ca multe sate sărace din Ilfov să rămână, în 2014, fără apă curentă și canalizare, pentru că UE nu mai dă bani regiunilor dezvoltate pentru servicii de bază.
Pe lângă credibilitatea extrem de scăzută cu care România a început negocierile cu UE pentru următorii bani europeni, faptul că nu a știut și nu știe în continuare ce vrea cu această țară a contat enorm în toate aceste luni în care Comisia ne-a certat constant cum că nu știm să pregătim prioritățile de finanțare pentru anii viitori. Mare păcat că nici fostul Guvern, nici actualul nu și-au găsit timp să pregătească o strategie de țară, din care să înțelegem și noi clar încotro ne îndreptăm și care ne sunt soarta și locul în Europa. Vom reînvia agricultura? Vom investi în industrializare, în acele sectoare care au potențial de a deveni competitive global – producția de nave, de mobilă? Nimeni nu pare interesat să se aplece serios înspre astfel de reflecții.
Urmăream cu atenție reacțiile primarilor marilor municipii, dar și ale celor de comune invitați recent la un dialog facilitat de IPP între aceștia și reprezentanții Guvernului responsabili de viitorii bani europeni, și mi-am dat seama cât de mult batem pasul pe loc în lipsa unei decizii ferme despre direcția de dezvoltare a investițiilor. Urbanizare sau dezvoltare rurală cu exploatare economică? Iarăși nu știm sau nu suntem dispuși să ne exprimăm, ca să nu supărăm pe nimeni. Continuăm să persistăm într-o stare călâie, pentru că niciun politician, indiferent de scorul electoral, nu a folosit această putere ca să decidă care este centrul dezvoltării acestei țări: satul sau orașul?; industria sau agricultura?
În aceste condiții, nu e de mirare că cetățenii se îndepărtează ușor-ușor de treburile cetății, nu sunt cointeresați să își spună părerea despre cum va arăta România și, într-un final, de soarta țării se ocupă o mică gașcă, care, după ce își pune deoparte felia pentru propriile interese, merge inerțial mai departe, fără să facă mari valuri. Și nu ne vor lămuri niciodată de ce polonezii pot și noi nu.
