Alianţa cu PP-DD este o piatră de moară pentru un Victor Ponta care se află în deficit de respectabilitate.
Liviu Dragnea a anunţat pentru săptămâna aceasta finalizarea negocierilor între PSD şi PP-DD pentru o colaborare „pe trei paliere: pe plan local, parlamentar şi guvernamental“. În acelaşi timp, Victor Ponta spune că nu negociază cu Dan Diaconescu, ci „cu conducerea partidului, doamna Man şi secretarul general“. Poate că primul ministru, ca în alte cazuri, cum a fost cel al proiectului RGMC, doreşte şi acum să se dedubleze: ca preşedinte PSD să se înţeleagă cu Dan Diaconescu, iar în calitate de candidat la preşedinţie să nu se întâlnească niciodată cu acelaşi Dan Diaconescu. Dincolo de consecinţele pentru contextul politic, această logică este semnificativă şi pentru faptul că relevă o atitudine mai generală faţă de electorat. Aşa cum un matur faţă de un copil poate utiliza încrederea copilului în el pentru a-l minţi, de doi ani Victor Ponta îşi utilizează popularitatea pentru a impune neadevăruri care devin adevărurile „poporului USL-ist“ sau „poporului PSD-ist“. Acest proces de infantilizare a electoratului se bazează pe o altă similitudine, de data asta cu situaţia copiilor încă necuvântători: dacă ceva dispare din raza lor de observaţie, atunci nu mai există. Tot aşa, dacă ceva dispare sau ia o altă formă la televiziunile oficiale, atunci electoratul trebuie să se adapteze la noua realitate construită în studiourile TV.
Chiar în acest proces de infantilizare a electoratului-telespectator găsim compatibilitatea profundă între discursul PSD şi cel al partidului-televiziune. Succesul OTV s-a bazat pe poveşti de adormit copiii mari, pe o împingere a „incredibilului“ atât de departe, încât chiar distincţia credibil-incredibil părea depăşită. Acest procedeu nu era original, la nivelul presei scrise el fusese utilizat cu succes în mai multe rânduri, exemplul cel mai ilustrativ fiind prima fază a Evenimentului Zilei. Dar, la nivelul discursului politizat, cel mai important înaintaş este săptămânalul România Mare, care adaptase cu talent propaganda ceauşistă la contextul postceauşist. Atât România Mare, cât şi OTV au creat realităţi paralele care au făcut apoi posibilă apariţia câte unui partid care era parlamentar, dar nu era chiar partid. Ambele s-au afirmat ca mişcări populare antisistem, dar erau populate de oamenii sistemului. Ambele au fost la nevoie utile PDSR/PSD. Aparent, diferenţa esenţială vine din faptul că PRM putea fi uşor catalogat drept extremist, în vreme ce PP-DD a fost mult mai precaut. Dar ambele s-au hrănit din nostalgia ceauşismului, o nostalgie care în anii 1990 suna mult mai rău decât azi. O nostalgie pe care dispariţia OTV a transferat-o azi spre postul patronat de talentatul prieten al domnului Ponta. Astfel, cercul se închide şi, după ce ieri ni se spunea că „USL nu a murit“, azi aflăm de la aceleaşi voci că PP-DD nu a murit, de vreme ce se anunţă venirea lui la guvernare.
Citește continuarea textului în Revista 22.
