La punerea sub acuzare a mai multor oficiali FIFA (numărul total de persoane şi entităţi anchetate a ajuns la 41) din data de 3 decembrie, șeful Departamentului de Justiție al SUA, Loretta E. Lynch, a declarat că „Departamentul de Justiţie este hotărât să pună capăt corupţiei pe scară largă de la vârful fotbalului internaţional, nu numai din cauza amplorii acesteia sau a îndrăznelii şi profunzimii operaţiunilor, dar şi din cauza sfidării pe care un asemenea comportament o aduce principiilor internaţionale“. Cu alte cuvinte, a devenit pur şi simplu de neconceput în lumea de astăzi să sfidezi integritatea publică pe faţă cu atâta neruşinare cum a făcut-o FIFA de mulţi ani încoace. De Ziua Internaţională Anticorupţie (9 decembrie) merită să reflectăm asupra acestei situații.
De exemplu, dacă oficialii FIFA au acordat în mod sistematic drepturi de televiziune sau au stabilit locaţii pentru turnee pe bază de favoritism, în schimbul unor şpăgi sau alte favoruri, corupţia înseamnă că este regula prin care operează FIFA, nu excepţia. Oficialii americani reclamă că, timp de câteva decenii, oficialii FIFA „şi-au folosit poziţiile de lideri ai federaţiilor de fotbal din lume pentru a crea o reţea de corupţie şi lăcomie care a compromis integritatea frumosului joc“. Toată lumea ştia. Oponenţii erau reduşi în mod sistematic la tăcere, eliminaţi sau rămâneau o minoritate insignifiantă. Ar trebui să ne surprindă? În fond, media integrităţii publice a celor 209 ţări ale căror federaţii de fotbal constituie FIFA este de numai 5, pe o scală în care Noua Zeelandă are 10, iar Somalia 1 (din întâmplare, Somalia a fost cea care l-a nominalizat pe Blatter la preşedinţia FIFA în 2011). Şi mai îngrijorător este că numărul de ţări preponderent integre (cu un scor de peste 7, să zicem) este de numai 44, iar numai 94 au un scor de peste 5. Dacă FIFA ar fi o ţară, în mod cert nu s-ar clasa în jumătatea superioară, ci undeva în apropiere de Brazilia (nu departe de România), ai cărei oficiali par să fi fost profund implicaţi în corupţia FIFA, pe la poziţia 121, cu un scor de 4,2. Iar acesta este numai un clasament al percepţiilor, cel mai obiectiv în momentul de faţă, care agregă scorurile tuturor experților pentru fiecare ţară, dar dacă am construi un indicator al corupţiei privind numai practicile din achiziţiile publice, cum am făcut deja pentru UE-28 la cererea Consiliului European, s-ar vedea că instituţiile UE s-ar clasa după Portugalia (care este pe locul 15 în topul UE şi este ultima ţară în jur de nota 7 în topul mondial). La drept vorbind, măcar Brazilia luptă de ceva vreme împotriva corupţiei, chiar dacă fără mare succes, ceea ce pare că nu este şi cazul FIFA. Finalmente, să nu întrebaţi unde s-ar situa ONU dacă ar fi evaluată ca ţară – o organizaţie în care, chiar şi după o curăţire generală, liderii de top încă sunt arestaţi pentru corupţie. Se pare că pentru a ajunge la situaţia de dorit, în care corupţia este o abatere de la normalitate, încă este cale lungă, iar ceea ce combat luptătorii anticorupţie este mai degrabă o ordine socială în care trebuie să știi pe cine cunoaște un om ca să poți prezice cam cu ce s-ar alege din resursele publice. Cel puţin asta încerc sa demonstrez în ultima mea carte, În căutarea bunei guvernări, că trebuie să luptăm pentru a stabili norma integrităţii publice înainte de a pedepsi abaterea de la ea. Este pur şi simplu vorba despre a înţelege care este practica majorității și care a minorității.
Asemănările dintre FIFA şi o ţară aflată sub media globală în topurile corupţiei nu se opresc aici. Corupţia e despre putere necenzurată şi absenţa supravegherii publice, care permite oficialilor să-și transforme influenţa în câştiguri materiale. Unde întâlnim așa ceva, monopolurile și cartelurile de putere rezistă chiar în pofida alegerilor, devenite formă fără fond. Combinaţia între numărul nelimitat de mandate şi postura de candidat unic i-a permis lui Blatter să se bucure de privilegii familiare celor din Africa Subsahariană sau Asia Centrală, cele mai corupte regiuni din lume.
Iar acolo unde puterea discreţionară este atât de mare încât împiedică apariția opoziţiei (nicio federaţie din lume nu are curajul să susţină candidatura unui jurnalist sportiv din America la preşedinţia FIFA de teama represaliilor din partea FIFA), atunci agenţiile sau comisiile interne de control sunt și ele sub influența celor corupți. Acestea au fost petiţionate în mod regulat şi au găsit „lipsă de probe“.
De aceea, în cartea mea, dovezile indică până acum că în ţările care au adoptat mai multă legislaţie și instituții anticorupţie corupția nu a scăzut mai mult decât în ţările care nu au aşa ceva. De fapt, se pare că este chiar invers – în prezent, cele mai corupte ţări au cele mai multe legi şi agenţii, adesea folosite împotriva oponenţilor liderilor de la putere.
Cea mai bună politică anticorupţie pentru țările astea ar fi, însă, înlocuirea acelor conducători cu tot cu elitele şi clicile care au fost la putere în toţi aceşti ani în care corupţia a fost în floare şi, după plecarea lor, limitarea mandatelor, liberalizarea accesului la poziţii publice şi alte reforme de bun-simţ pe care mulţi fani ai fotbalului din întreaga lume le aşteaptă de ani buni de la FIFA.
Acest lucru este dificil, însă, pentru că întreaga economie politică a unui stat sau organizații corupte este construită în mod corupt, și nu e ușor de desfăcut. De exemplu, în Brazilia, unde măcar există o luptă între integritate şi corupţie, cele mai sărace regiuni din ţară sunt folosite de către politicieni corupţi pentru a fi realeşi, în schimbul unor alocări de fonduri – asemănător cazului FIFA, în care era vorba despre stadioane sau alte favoruri pentru statele mai sărace, devenite astfel clienţi ai clicii conducătoare sau cumpărate cu bani lichizi în ziua alegerilor. Zonele mai bogate şi mai active din punct de vedere politic cer integritate – chiar şi înainte sau în timpul unui turneu mondial, cum ar fi cel din Brazilia, până la urmă – dar, la final, ce rezultă este o medie. Corupţia nu ţine de naţionalitate – Blatter a fost, în fond, elveţian, iar ţara lui are un impresionant scor de 9,8 şi se află pe locul 4 la nivel mondial – ci de majoritatea cu care se confruntă elitele. Dacă majoritatea poate fi cumpărată, intimidată sau manipulată, atunci o ţară, la fel ca o organizaţie internaţională, nu poate controla corupția elitelor sale.
În cele din urmă, FIFA e totuşi ceva mai norocoasă decât destule țări, întrucât e și subiectul unor jurisdicţii externe propriului sistem de impunităţi pe care și-l construise – cel puţin cele elveţiene şi americane.
Inculpaţii au folosit bănci americane pentru mită, încălcând, astfel, legi americane. Astfel s-au creat condiţiile unei binevenite intervenţii americane, cel puţin în acest caz, și am avut și noi ce sărbători de ziua internațională a corupției.
Post scriptum
Aud, de la distanță, printre rafalele trase în România Curată de politicieni corupți, televiziunile unor politicieni corupți și niște corupți mai mărunței acoperiți prin bloguri, că ar exista organizații anticorupție în societatea civilă libere de conflict de interese. Mă înțelegeți, dacă presa scrie de rău despre o firmă și pe urmă îi ia banii de reclamă (cazul Voiculescu) e șantaj, ca ONG-urile anticorupție să monitorizeze baroni locali sau Guvernul, iar pe urmă să ia contracte publice, zic unii că nu e. Admir ingeniozitatea românească și mai ales faptul cu totul excepțional că exact ONG-urile care s-au agitat să intre în Guvern (unele cu succes) practică asta de ani de zile (cu ajutorul unui auditor, la SAR am oprit la vreme procedura, dar e cam greu să supraveghezi integritatea unei întregi comunități când ești mult absent, ca mine, iar când vin mă ocup de generalul Oprea…). Secretara m-a informat la acea vreme că tot dădeau telefoane diverse consilii județene notoriu corupte să facă pentru SAR contracte de asistență în care să le sfătuim cum să scape de conflicte de interese (deși era elementar – era însă vorba de unele deja comise). Alții au făcut asemenea contracte. Să fii când în sectorul privat sau terțiar, când la guvernare, dar mereu cu bani publici, se cheamă revolving doors și e o practică notorie și coruptă. Ca atare, nu ar fi nimic în regulă cu unii anticorupți de profesie care se duc pe joburi publice, e bine că scapă anticorupția de ei, dar măcar acum organizațiile lor să se lase în ceasul al doisprezecelea de bani publici, că e mult mai rău decât cu sponsorizarea de la SMURD și controalele ISU, tu să fii la guvernare și ai tăi să tot ia contracte publice. Nu le mai dau numele, sunt notorii, dar măcar de ziua internațională a corupției să curățăm odată și comunitatea noastră anticorupție. Iar pentru oamenii inocenți, ce naiba, nu e așa greu de văzut ce e pe bune și ce e blat. Își asumă omul vreun risc? Are procese cu cei mari și tari (ale mele încep cu Iliescu și Miron Cozma din 1991, și trec prin mai mulți șefi de servicii secrete și miniștri de Justiție, ca Stănoiu, sau Interne, ca Oprea). Ia partea celor furați și dă – cu nume în profitori, fără excepții? Că dacă în loc de asta ține seminarii, ocupă spațiu la TV și scrie texte pe care și le autopublică sau aplicații la bani cu care mai trage un tun pe la vreun donor (dar pe Google Scholar nu găsești vreo dovadă că e expert, că nimeni
nu-i citează opera rezultată) atunci e un impostor anticorupție. Că de ce domeniul ăsta să fie scutit față de altele.
Alina Mungiu-Pippidi este președinte SAR și profesor de politici publice la Hertie School of Governance din Berlin
Puteți comenta textele Alinei Mungiu-Pippidi pe site-ul romaniacurata.ro
