Candidatul aripii stânga a preluat şefia laburiştilor britanici. Jeremy Corbyn a obţinut 59,5% din voturi, dar linia sa politică, apropiată de Podemos sau Syriza, este foarte îndepărtată de cea care domina partidul de două decenii, cea a erei Blair.
Deşi alegerea lui Jeremy Corbyn era anunţată de sondaje, rezultatul proclamat sâmbătă, 12 septembrie, în apropierea Palatului Westminster, la Londra, a surprins toţi observatorii prin amploare. Fapt rar, Corbyn, care a început campania ca outsider, a fost ales din primul tur şi a obţinut majoritatea în trei colegii de electori – membrii partidului, aderenţii din sindicate şi simpatizanţii care puteau vota după plata unei sume simbolice de 3 lire sterline (4,10 euro). Introducerea acestei ultime categorii de electori a asigurat probabil succesul său, declanşând un val de aderare a tinerilor revoltaţi de inegalităţile crescânde şi de politica socială a premierului conservator David Cameron şi seduşi de discursul anti-austeritate al lui Corbyn.
Această reformă a schimbat în mod spectaculos structura partidului, slăbind puterea până acum dominantă a deputaţilor laburişti, noul lider promiţând reconstruirea Partidului Laburist plecând de la bază şi de la mişcările sociale.
Corbyn a devenit şeful Partidului Laburist cel mai de stânga pe care l-a avut formaţiunea după anii 1930. Cu cele 59,5% din voturi obţinute, candidatul stângii radicale, veteran al Old-Labour, cel de dinaintea lui Tony Blair (fondatorul New Labour), şi-a asigurat un control total al unui partid a cărui mare majoritate a aleşilor îi este ostilă.
Este o răsucire, un tsunami, o lovitură răsunătoare în plan intern şi un cutremur în social-democraţia europeană. Pentru unii, este şi o periculoasă întoarcere înapoi, sfârşitul tuturor perspectivelor apropiate de revenire la putere pentru Labour. Ideile lui Corbyn –
antimonarhist, adeptul renaţionalizării căilor ferate şi energiei, al dezarmării nucleare şi ieşirii din NATO, al taxării majorate a marilor averi, al gratuităţii universităţilor, etc. – au revoltat baronii New Labour, care au lansat un front „Anyone but Corbyn“ (Oricine, dar nu Corbyn) şi au vrut să suspende primarele.
Tony Blair a prezis „deruta, dacă nu anihilarea partidului“ dacă va fi preluat de Corbyn şi a recomandat „un transplant cardiac“ celor ale căror inimi bat pentru sexagenar. Dar, puternicele sindicate Unison şi Unite au avut şi ele un cuvânt de spus.
Sfârşitul erei Blair
Corbyn a mobilizat şi electrizat un foarte mare număr de oameni într-un mod pe care nu l-am mai cunoscut de decenii, recunoştea Liz Kendall, adversara lui laburistă. Scrutinul deschis organizat pentru desemnarea succesorului lui Ed Milliband, demisionar în seara eşecului său la legislativele din 7 mai, se anunţa plictisitor. Dar, s-a transformat în vară într-un seism pentru establishmentul partidului, dublat de un examen de conştiinţă colectiv care putea duce la o contra-revoluţie: recentrarea operată de Tony Blair începând din 1994, încununată de succesul electoral ar fi învins definitiv.
Alegerea lui Corbyn este o nouă dezavuare pentru fostul premier, care, de două ori în vară, a făcut apel la respingerea candidatului stângii partidului: „Chiar dacă mă detestaţi, vă rog nu aruncaţi Partidul Laburist de la înălţimea falezei“. Larg respins din cauza angajamentului său în războiul din Irak, fondatorul New Labour nu a făcut decât să întărească „Corbynmania“.
Scepticism şi temeri
Incapacitatea laburiştilor de a se reînnoi după Blair şi de găsire a tonului just faţă de politica de austeritate drastică, impusă după 2010 de David Cameron, explică năuceala majorităţii liderilor partidului. În timp ce Labour acceptă unele tăieri ale bugetelor sociale şi apără o versiune mai puţin brutală a austerităţii, Jeremy Corbyn o denunţă radical. Majoritatea deputaţilor partidului freamătă, temându-se de un divorţ de opinia publică şi de o marginalizare prelungită. Captând revoltele şi temerile unei părţi a tinerilor sătui de austeritate şi lipsiţi de slujbe, reaşezând la loc de onoare idealurile justiţiei sociale de după 1945, vechiul deputat cu maniere ascetice a cucerit un nou public, după modelul Podemos şi Syriza, şi schimbă profilul partidului. Deputatul Jon Cruddas declara la BBC că se teme că „Labour va deveni o maşină de celebrare a anilor 1980 şi a trotskismului în cultură şi foarte ostil faţă de oricine este de altă părere“.
„Dacă va fi ales Corbyn, va fi război civil în sânul partidului şi va însemna victoria populismului contra deputaţilor. Partidul Laburist va fi îndepărtat de la putere pentru ani de zile şi Cameron poate dormi pe ambele urechi“, prezicea Steven Fielding, profesor de istorie politică la Universitatea din Nottingham. Dar înalţii responsabili laburişti care au declarat imprudent că vor refuza colaborarea cu o persoană care vrea renaţionalizarea căilor ferate, creşterea impozitelor şi dezarmarea nucleară unilaterală probabil că îşi vor reconsidera poziţia. Din punct de vedere istoric, Jeremy Corbyn întoarce pagina epocii Blair, deschisă prin recentrarea partidului în 1994. Triumful deputatului din Islington (cartier popular din nordul Marii Londre) este fără apel, numai că promisiunile stângii se spulberă în faţa realităţii.
Triumful lui Corbyn a urmat la câteva ore după anunţarea victoriei candidatului de stânga la primarele laburiştilor pentru alegerea edilului Londrei din 5 mai 2016 – Sadiq Khan, un fost avocat , fiul unui şofer de autobuz imigrat din Pakistan, a fost desemnat să reprezinte Partidul Laburist la acest scrutin la care actualul primar, Boris Johnson, nu se va prezenta.
