Lumea începe să facă bilanțul primului sfert de secol de schimbare postceaușistă și constată că nu doar analfabetismul a reapărut și a crescut în România. Pe lângă ratarea totală a țintei dezvoltării personale, prin cultivarea minții și a sufletului, aproape 25% din copii abandonează școala la terminarea gimnaziului.
Cum s-ar zice, nu stăm chiar așa de rău. După ce îi scădem din totalul subiecților potențiali ai educației școlare pe cei care au spus adio învățătorului înainte măcar de a-l cunoaște, putem răsufla ușurați că douăzeci și cinci la sută dintre perseverenți se socotesc lămuriți cu științele și cu artele la sfârșitul clasei a VIII-a. Față de cei care nici habar nu au de citit și de scris, de regula de trei simplă și de ce zicea Euclid, aceștia din urmă sunt, într-un fel, tobă de carte. Numai buni pentru a fi azvârliți direct în muncă, spre a-și colora mai intens adolescența și a descoperi mai devreme frumusețile mistuitoare ale vieții.
Problema nu pare să fie lenea sau lipsa de tragere de inimă către învățat. După dl ministru, care are acces la situații statistice clare, buba se află la țară, prin sate. „Copilul termină clasa a VIII-a în zona rurală, lângă părinți, dar trebuie să meargă la liceu și familia nu are resurse. Aproape 25% din acești copii renunță și îi pierzi aproape definitiv”, suspină neconsolat ministrul Educației, Adrian Curaj. Dacă ar fi să îl credem, zău că ar fi motive de speriat. Ar însemna că, din nou, distanța de la sat la oraș a devenit de neparcurs, că orașele se îndepărtează cu zgomot de ruralitatea românească, abandonând-o subdezvoltării și prăvălirii într-un trecut etern repetabil, în non-istorie și în mizerie.
Nu zic că nu o fi așa. Dar dacă se confirmă, atunci cauza abandonului școlar, a perpetuării și a multiplicării necunoașterii trebuie căutată în disparitățile sociale și în prăpastia dintre ruralul și urbanul românesc. O asemenea problemă a părut rezolvată o dată. Statul socialist a făcut orășeni dintr-o majoritate de țărani, deplasându-i în centrele industriale, și a încercat să lichideze – într-un stil propriu, fără condescendență ori milă – restul populației sătești, transformând-o în slugile unei economii din care fusese expropriată în numele unor lozinci și al unei obsesii etatiste radicale. Cei rămași prin localitățile lor de baștină au fost apoi supuși unei „sistematizări” de care i-a scăpat – cu greu și în ultima clipă – doar solidaritatea europeană a francezilor, belgienilor și a elvețienilor grupați în inițiativa civică „Opération villages roumains”.
Chestiunea părea rezolvată de… istorie odată cu căderea dictaturii. Dispăruse voința politică de a anihila satul prin felurite mijloace – să nu uităm substituirea ultimilor țărani activi de armată și de elevi și studenți –, suportul ideologic al tuturor vexațiunilor, iar noul regim concedase, destul de repede, restituirea proprietăților către țărani. Era însă cam târzior și cam prea puțin, de-acum. Abia finalizase guvernarea ultracentralistă a comuniștilor dotarea întregului Bărăgan cu instalații agricole menite să irige și să favorizeze o mai bună exploatare a pământului că peste noapte lumea și-a făcut parte fără să mai aștepte să primească legal ce i se cuvenea, luând de ici o țiglă, de colo o țeavă, ba o bucată de tablă, ba un cauciuc de tractor… Era semn că lumea românească nu mai credea în posibilitatea unei dreptăți sociale autentice și că, pățită, prefera să se servească singură din ceea ce i se tot turnase în urechi că i-ar fi aparținut.
Dar asta însemna ceva mult mai trist decât o redistribuire anarhică și cam nepăzită de lege a avuției existente, câtă era. Oamenii de la țară nu doar că își furau viitorul, ci se rupeau și din sistemul unei responsabilități comune, preferând un individualism autarhic de rău augur. Ce veste sumbră anunța acesta? Incapacitatea săteanului de a-și gândi și planifica acțiunea în mod inteligent și cu mijloacele unei instrucții mai puțin rudimentare.
Acum, când acest lucru a devenit o evidență pe care statisticile nu o mai pot ocoli, dl Curaj propune să facem o șmecherie: să nu mai raportăm abandonul școlar, ci să îi dăm un lustru legal, suprapunându-i o altă concepție, reductivă, asupra traseului școlar. Domnia sa spune că inspirația îi vine din străinătate, unde problema a fost rezolvată exact în acest fel. De parcă noi am trăi ca niște copii la indigo ale străinătății respective și nu am avea niște realități proprii de gestionat. În logica asta ne-ar putea veni ideea să desființăm și țara fiindcă, vezi bine, nu este productivă la nivelul „străinătății”. „Când termină clasa a IX-a, copilul are vârsta potrivită să semneze un contract de ucenicie, reușește să meargă într-un sistem dual cu sens. Iar noi reușim să se întâmple ca sistemul dual să fie foarte apropiat de dualul întâlnit în țările puternice precum Germania, Austria”. Să facem, deci, din toți acești copii niște ucenici; niște subalterni cu educația incompletă, cu șanse diminuate la realizare personală… Să îi lăsăm la dispoziția pieței muncii, neținând seama că lumea prost plătită a meseriașilor de la noi se deplasează cu disperare, zi după zi, către țările Occidentului mai prosper, gata să tragă din greu pentru doi gologani în plus și pentru ceva mai mult respect decât cel pe care li-l pregătește societatea de acasă.
Cum de niciodată nu se gândește Ministerul Educației să pună în mișcare profesorii pensionari de la țară și pe absolvenții de liceu care, de bine, de rău, mai pot suplini cadrele didactice titulare care lipsesc? Cum de nu avem niciodată resurse pentru a investi în copiii noștri? Ce se întâmplă, de fapt, cu noi? Mai mult curaj, domnule ministru Curaj, zău că nu ar strica…
Ovidiu Pecican este scriitor, istoric și publicist. Este profesor universitar și prodecan al Facultății de Studii Europene din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Autor al unor lucrări precum „Istoria de sub covor. Dezbateri istoriografice” (2013) sau „Europa în gândirea românească interbelică” (antologie, 2008).
