Am fost socat de demiterea ministrului de Externe Mihai Razvan Ungureanu. Simplificand lucrurile, voi spune asa (s-a si spus de altfel!): doi muncitori romani isi fac de cap intr-o baza militara americana din Irak, incalcandu-i regulamentele, si plateste pentru asta cel mai performant ministru al Guvernului Romaniei. Nu s-ar fi intamplat daca relatiile dintre cele doua palate ar fi fost mai bune, daca Razvan Ungureanu nu ar fi fost perceput ca un ministru (prea) apropiat de Traian Basescu. De ce sunt reci relatiile dintre primele persoane din stat, de ce sistemul institutional romanesc perpetueaza conflictele dintre presedinte si premier, si in ce masura diferentele de caracter, temperament si educatie – pentru ca vorbim totusi de oameni, nu de androizi! – incing gherila la care asistam nu constituie subiectul acestui comentariu. Voi vorbi despre prejudiciile pe care si le aduce Romania renuntand la unul dintre cei mai buni oameni ai sai.
Mihai Razvan Ungureanu a sustinut, la Chisinau, in aprilie 2006, in cadrul Conferintelor Microsoft, o prelegere despre Europa. Am fost prezent la acest eveniment organizat in aula mare a Universitatii de stat din Chisinau, umpluta pana la refuz de studenti, cadre didactice, ziaristi si simpli cetateni care vroiau sa-l asculte. Stilistica discursului sau a fost a unui diplomat, continutul – al unui stralucit intelectual roman, pe care functia ministeriala nu-l impiedica sa-si afirme fara ezitare valorile in care crede. Cateva luni mai tarziu, in noiembrie 2006, Razvan Ungureanu denunta, intr-un limbaj la fel de transant, atitudinea meschin-insolenta a autoritatilor comuniste de la Chisinau. Tineretea si experienta dlui Ungureanu sunt premisele unei prestatii diplomatice de performanta, nu si garantii absolute. Cu cat era mai varstnic ministrul de Externe Adrian Nastase cand facea o escala, la Chisinau, in aprilie 1991, intorcandu-se de la Moscova, unde parafase tratatul de buna vecinatate cu URSS? Ce mesaj avea de transmis nomenclaturistilor de la Chisinau? Pesemne unul pe care protestatarii adunati spontan in fata cladirii Guvernului moldovean l-au intuit fara gres: „Fiti pe pace, tovarasi! Noua putere de la Bucuresti nu va cere inapoi Basarabia. Suntem prietenii vostri”.
Mihai Razvan Ungureanu si-a confirmat din plin calitatile de ministru, alaturi de Monica Macovei la Justitie si de Vasile Blaga la Interne, dandu-mi mereu senzatia de siguranta si profesionalism briant. „Romania este o tara predictibila, constienta de interesele sale nationale, un partener pe care te poti baza” – este mesajul pe care il transmitea ministrul de Externe, deopotriva prin viu grai si tinuta. Mult timp aceasta asertiune nu a fost deloc una de la sine inteleasa. Nu vom uita prea curand mascarada liderilor PDSR, din primavara lui 1999, care isi lipeau „targetul” de piept, pentru a-l sfida pe Tony Blair, sosit la Bucuresti sa incurajeze noul aliat al Occidentului. Mihai Razvan Ungureanu a servit strategia de alianta cu Statele Unite, promovata de presedintele Basescu, in descendenta pozitiei ferme a lui Emil Constantinescu pe durata crizei din Kosovo, si nu a neglijat dimensiunea europeana a politicii externe romanesti, dimpotriva. Sacrificarea sa de azi e un alt vreasc aruncat pe focul polemicii dintre adeptii unei relatii privilegiate cu Washingtonul (implicand o politica activa la Marea Neagra) si partizanii dezangajarii, polemica reizbucnita in episodul cu retragerea trupelor din Irak, propusa de PNL. „Romania a pierdut o buna sansa de a tacea” – rostesc, azi, cu autosuficienta, pe urmele lui Jacques Chirac, diferiti analisti, care iau in deradere gestul ambasadorului roman de la Roma, pus in carca ministrului demisionar. Traditia lui „sa-ti stii lungul nasului”, acasa si in politica externa, este adanc implantata in sufletul national si, se vede treaba, nu va disparea intr-o legislatura-doua.
Dupa ce a figurat printre favoriti, alaturi de Monica Macovei, pentru postul de comisar european din partea Romaniei, Mihai Razvan Ungureanu este impins in umbra, sub privirile incurcate ale presedintelui Basescu, el insusi amenintat cu suspendarea. Putea fi evitat acest deznodamant?… Este intrebarea-cheie a momentului.
