Persoanele care se autovictimizează nu doar devalorizează lumea în care trăiesc, dar pot ajunge să sufere de tulburări respiratorii și să dobândească afecțiuni ale intestinelor și stomacului.
Când cineva cade pradă unor împrejurări care nu țin de alegerea și de voința lui, cum ar fi calamitățile naturale, regimuri totalitare, războaie, accidente, jafuri, crime, situații nefericite, când se află în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, când cineva este manipulat sau constrâns să acționeze împotriva propriei voințe este considerat victimă. Atunci când cineva se plânge, se lamentează, etalând o nemulțumire permanentă, deși nu se confruntă cu probleme grave, precum cele descrise mai sus, vorbim mai degrabă despre persoane care se victimizează.
Nevoia de ceva bun
Uităm să ne bucurăm de lucrurile simple, de răsărituri și apusuri de soare, de flori, mirosuri, muzică, să ne bucurăm de ce avem în jurul nostru, uităm să contemplăm viața așa cum este ea. Confundăm plăcerea cu bucuria. Dacă bucuria îți dă un sentiment de plenitudine a trăirii vieții în general (pentru bucurie nu îți trebuie bani sau pe cineva care să ți-o producă, e o stare a ta, independentă de orice), cu plăcerea e altfel. Plăcerea e insațiabilă, ea cere tot timpul să fie satisfăcută, și când nu se întâmplă așa, hop frustrarea la ușă! Din acest motiv încercăm să găsim vinovați, adică să ne victimizăm. Dăm vina pe celălalt pentru neputințele noastre, dăm vina pe lumea rea, pe societatea în care trăim, pe vecin, pe guvern, pe BOR, pe sistemul de învățământ, pe societatea de consum. Se aude plânsetul nostru fără încetare, murmurul continuu ca la corurile antice. Și totuși, nu suntem capabili să demarăm o schimbare. Așteptăm să facă alții!
Ne trăim viața spunându-ne că suntem ghinioniști (”oricât îmi dau silința îmi iese prost!”,”numai mie mi se poate întâmpla acest lucru!”) sau ca neputincioși (”nu pot face cutare sau cutare lucru”, ”nu mă pot lăsa de dulce”, ”nu mă pot lăsa de fumat”). Ne autocompătimim și ne recompensăm cu ”ceva bun” pentru a acoperi dezamăgirile. Ne credem dezavantajați de viață, fără să ne dăm seama că de fapt nu știm ce vrem de la ea: avem dorințe neclare, incerte, nu știm încotro să ne îndreptăm. Ne simțim singuri și neajutorați. Ne plângem de milă și nu facem nimic să schimbăm ordinea lucrurilor. Deplasăm cauza de la noi la ceilalți sau la ceva ce nu putem controla: ”Soarta!”. Mila de noi ne procură și o oarecare satisfacție, iar din acest motiv ne face să nu mai schimbăm nimic. Ne complacem.
Dependența din teamă
Dar de unde provine toată această atitudine, ce stă în spatele acestui tip de a ne raporta la noi, la ceilalți, la viață? În realitate, ne ”luptăm” cu angoasa pierderii, a pierderii iubirii celuilalt față de noi sau, altfel zis, angoasa separării. Nu ne mai simțim protejați și în siguranță. Iar când trăim aceste lucruri, ne agățăm de celălalt. Simțim nevoia să-l iubim (ceea ce este absolut firesc!), însă cu o nuanță: mai degrabă dăm o întrebuințare propriei capacități de a iubi. Sau avem nevoie de celălalt pentru că vrem să fim iubiți de el și pentru că avem trebuințe pe care credem că nu ni le putem împlini noi înșine. Cu alte cuvinte, devenim dependenți de celălalt, iar acest aspect ne conferă, în cele din urmă, sentimentul siguranței. Sau îi facem pe alții să fie dependenți de noi, asta însemnând că, dacă ne lăsăm ”folosiți”, ni se oferă o anumită garanție, aceea de a nu fi părăsiți.
Distanța de persoana iubită e insuportabilă. Această distanță înseamnă: a fi lăsat singur, a fi părăsit, iar acestea nu duc decât la disperare și depresie. În această suferință are loc un paradox: cu cât cineva e dependent de celălalt, cu atât crește teama că o să piardă acel sprijin. Din acest motiv, persoana iubită este idealizată și, ca să nu o dezamăgească în vreun fel, devine la rândul său ”bun”, etalându-și virtuțile altruiste. Astfel, cel dependent își arată modestia, compasiunea, mila, devine împăciuitor, evită orice conflicte pentru a nu pierde persoana iubită. De exemplu, modestia excesivă este o mascare a pulsiunii către putere, neconștientizată. În comportamentele extreme, persoana devine supusă celuilalt, nu cere nimic pentru sine, își anulează propriile dorințe. Această fugă de autonomizare este plătită scump tocmai pentru că persoana dependentă nu își ”permite”, nu-și îngăduie să-și trăiască propriile dorințe, impulsuri, afecte.
Devine din ce în ce mai clar că alții trebuie să îi împlinească dorințele și așteptările. Când acest lucru nu se întâmplă, iau naștere comportamente de gen ”șantajist”, recurgându-se la trezirea sentimentelor de culpabilitate ale celuilalt, la amenințări de tot felul, chiar cu suicidul. Fiindcă toată responsabilitatea o pun pe umerii altuia, se vor simți neajutorați și în final se vor victimiza. Făcând aceste lucruri, persoanele dependente îi deposedează pe ceilalți de forța lor vitală. Sub această mască a neajutorării și a inocenței, se ascunde de fapt o formă de dominare. Dacă toate acestea nu ajung, își fac loc atitudinile de așteptare pasivă și, fiindcă viața nu împlinește aceste așteptări, apar de asemenea, dezamăgirile, sentimentul de a fi victima sorții și, în final, depresiile.
Politica strugurilor acri
Pentru că, de obicei, la aceste persoane conflictul nu este fățiș, acesta își găsește forme de manifestare în corp. De obicei, suferă de tulburări ale căilor respiratorii. În situații conflictuale se ajunge cu ușurință la afecțiuni psihosomatice ale gâtului (nu-și pot exprima verbal nemulțumirea, ceva de genul ”îți vine să zici, dar te abții”), ale intestinelor și stomacului. De astfel de conflicte se leagă și bulimia și anorexia, persoane care ”mănâncă de grijă”, desemnându-se astfel experiența de a compensa dezamăgiri și pierderi prin mâncare sau prin băutură. Altfel spus, comportamente de tip adictiv, care oferă un suport prin care se obțin satisfacții substitutive sau care ”ajută” la fuga din lume.
Separarea de lumea înconjurătoare este adesea un semn de resemnare, un indiciu al profundei lor convingeri că nu vor reuși niciodată să pună mâna pe ceva, să schimbe ceva și atunci mai bine renunță de la început. Se aplică astfel un soi de politică a strugurilor acri, apelând la tot felul de raționalizări, devalorizând din start ceea ce ar trebui să facă sau să obțină. Astfel ei se scutesc de posibila dezamăgire de a nu primi ceea ce își doresc. Din acest motiv, lumea devine mai puțin colorată, mai gri și mai lipsită de farmec, deoarece viața fără dorințe proprii devine din ce în ce mai goală și mai plicticoasă.
Astfel de oameni încearcă să trăiască numai prin celălalt, într-o identificare deplină cu acesta, fără să lase spațiu, fără să-l lase să respire sau să-și trăiască independența. Trăiesc sentimentul unei fuziuni totale. Pentru găsirea echilibrului este necesar să trăiești iubirea într-un schimb, în care oferi, dar știi să și primești, în care nu uiți de tine în favoarea celuilalt, ci ești conștient de fiecare clipă petrecută cu celălalt. Astfel, iubirea pe care o primim ne dă, pe de o parte, sentimentul propriei noastre valori și, pe de altă parte, ne face disponibili pentru a iubi.
Monica Micleușanu este consilier nutriționist, masterand în Psihanaliză
