Ca în fiecare an la Târgul de Carte Gaudeamus, m-am plimbat printre munţi de cărţi. Mă rog, alei străjuite de dulapuri pline de cărţi. O masă caleidoscopică de culori şi titluri din care nu se concretizează neapărat ceva anume. E ca la mall într-un fel, te lipeşti roiului de gâze orbit de lumina firmelor de îmbrăcăminte, doar că de data asta haina se reduce la cele patru coperţi. Cât despre conţinut, să fim serioşi. E atât de mult şi atât de variat că nu ştii spre ce să te îndrepţi. Drept pentru care cei mai mulţi dintre noi mergem pe recomandări. Să recunoaştem, rareori punem mâna pe ceva la întâmplare şi spunem: hai să-ncerc asta, ce poate să strice? Actul experimental e rarisim şi atunci când se întâmplă, parcă se face gaură-n cerul literaturii.
A fost şi cazul meu când am ajuns la standul editurii Baroque Books & Arts. Atras de titlul „Extraordinarul voiaj al unui fakir care a rămas blocat într-un dulap Ikea”, m-am pus pe răsfoit şi, conform cu promisiunile nenumăratelor recenzii de care a beneficiat cartea, nu m-am mai oprit. Romanul este scris de Romain Puertolas, un scriitor care, asemeni personajului central al cărţii, fakirul (grafia este intenţionată) Ajatashatru, a avut o traiectorie profesională la fel de colorată precum o piaţetă publică din Jaipur care îşi exhibă mirodeniile în plină vară indiană. Citez: DJ, cantautor, profesor de limbi străine, translator-traducător, steward, magician, spintecător de femei într-un circ austriac, în prezent analist al Direcţiei de Poliţie a Frontierelor din Franţa. Cu alte cuvinte un tip care nu doar că deţine o esenţială experienţă de viaţă, ci şi pe aceea a imigranţilor maghrebieni şi indieni care îşi încearcă norocul zilnic la porţile acestui tărâm al făgăduinţei care este, pentru unii, Franţa.
Ca să revin asupra lecturii: tot citind, nu am observat cum cei de la Baroque au închis dulapul în care mă aflam, fermecat de aventura lui Ajatashatru. Dar nici nu vroiam să plec, aşa că am rămas peste noapte într-un Gaudeamus fantomatic, continuând la lumina telefonului mobil din dotare. Aşa am aflat că acest Aja curajos plecase să cumpere un pat cu cuie produs de gigantul suedez Ikea, cu care bineînţeles că urma să-şi continue şi totodată diversifice activităţile de iluzionist în satul indian de unde venise. Numai că, extinzând înţelepciunea unui proverb românesc, socoteala din India nu se potriveşte cu cea de la Ikea, drept care personajul nostru e nevoit să-şi schimbe destinul de mic găinar obişnuit să stoarcă niscai rupii pentru câteva săbii cu lamă telescopică înfipte, chipurile, în limbă, urmându-l în schimb pe cel al bandei călăuzitoare a magazinului. Galbenă, cum altfel, ca lămâia de pe luneta unui novice în ale şofatului.
Continuarea este la fel de incitantă ca şi premisa: astfel, prins în caruselul ameţitor al cererii şi ofertei occidentale, cu care omul nostru nu are ca legătură decât o bancnotă de o sută de euro imprimată pe o singură parte, iată-l văzându-se nevoit să facă faţă unor situaţii pentru care e mai puţin pregătit decât un pui indian în farfuria unui călugăr aflat în plin post al Paştelui. Aşa se face că mult visatul pat cu cuie costă mai mult decât îşi imaginase, că între două ture prin magazin învaţă să facă faţă avansurilor unei franţuzoaice de care se şi îndrăgosteşte şi că, forţat de lipsa de posibilităţi hoteliere la care îl obligă deja faimoasa bancnotă, se cazează peste noapte într-un dulap Ikea sortit, ce să vezi, exportului în spaţiul comunitar european. Şi de-aici, fireşte, un tobogan de situaţii şi evenimente care fac cu ochiul celor Cinci săptămâni în balon, dar care sunt reduse la orizontul câtorva zile şi la mijloace de transport care implică camioane pline cu fraţi întru suferinţă din Africa sub-sahariană, valize şi, aşa cum ne sugerează coperta sofisticată a cărţii, un balon propriu-zis purtat spre coastele libiene de acelaşi vânt schimbător al destinului.
Ce să zic. Dimineaţa următoare, când m-au găsit cei de la editură, recunosc că am fost puţin încurcat. E adevărat, între timp scrisesem această cronică pe mânecile cămăşii, asemeni lui Ajatashatru, care nu avea altceva la îndemână pentru a-şi scrie povestea vieţii în timpul aventurii lui rocamboleşti. Dar mai mult decât orice eram bucuros că reuşisem să diger înţelepciunea celor 250 de pagini ale cărţii, conform căreia magia şi scamatoria ultimă nu e aceea de a dispărea din spaţiul rectangular al unui dulap, ci de a face să dispară cei patru pereţi ai prejudecăţilor, fie ele referitoare la imigranţi sau la limitele pe care ni le impun propriile noastre experienţe de viaţă. Şi de care de cele mai multe ori nu putem scăpa decât fiind sinceri cu noi înşine, până la capăt. Chiar şi (sau mai ales) atunci când viaţa ne blochează într-un dulap.
