„Sunteţi rudă cu profesorul Ion Aluaş?”, am fost întrebat de zeci de ori, când mi se vedeau documentele, în România, în ambasade şi consulate, în Europa şi America de Nord. Am răspuns da, sau nu, în funcţie de interesul de moment. Îl cunoşteam cu „bună ziua, domnule profesor”.
Zeci de absolvenţi de la UBB mi-au spus că era profesor de excepţie. În vara lui 1977, nu am fost la Bayreuth. Dar în noiembrie m-am dus la Kiev. A fost o experienţă extraordinară. Am locuit la hotelul Moscova cu Iulian Dimitriu, actualmente în Paris. Iulian a fost vizitat de bunicul lui dinspre tată, preot ortodox român, exilat în Siberia. A venit trei zile şi trei nopţi să-şi vadă nepotul, pentru prima şi ultima dată. Plângea. Trăiam pe viu o dramă dintr-un film rusesc. Din Kiev se putea vedea complexul Lavra, cu cele 14 mănăstiri, vopsite în alb imaculat şi acoperite cu aur. Erau legate între ele prin catacombe. Le-am vizitat pe toate. Am vizitat Muzeul Naţional Ucrainian, cu tablourile imense pictate în detaliu de Ilia Repin. Am fost la Opera Taras Shevchenko, cu spectacole de un înalt profesionalism, opera purtând numele poetului naţional. Apoi porţile vechi ale oraşului cu statuile lui Puşkin şi Mussorgsky. Ne întorceam cu trenul spre casă, punctul de frontieră Ungheni. M-a fascinat schimbarea roţilor la vagoane. Ne uitam pe geam, vedeam toată procedura, dar nu simţeam nimic. La Chişinău a intrat poliţia de frontieră.
„D-le Aluaş, doriţi să duceţi acest pachet la Cluj ?”, mă întreabă un ofiţer, într-o românească perfectă. Era un pachet voluminos. „Da”, răspund. „Pe pachet este un număr de telefon. Oricum, veţi fi sunat la Cluj”, adaugă ofiţerul. Ajung acasă şi aproape că uit de pachet, când sună telefonul. „Dom-nule Aluaş, sunt profesorul Ion Aluaş. Aţi adus un pachet din Chişinău. Voi trimite fetele mele să-l ia”. Au venit cele două fete şi au deschis pachetul. Erau cărţi. Grigore Vieru, alţi poeţi şi scriitori basarabeni. „Ai făcut o faptă bună”, îmi spune profesorul Ion Aluaş. „Trebuie să ştii că, în acelaşi timp, ai comis o ilegalitate. Nu este voie să duci sau să aduci pachete peste graniţă. Se pedepseşte penal”. Brusc, mi-am adus aminte că de câte ori plecam în turneu, ni se ţinea un „instructaj de reprezentantul statulu”, să nu ducem sau să aducem pachete. Am fost abor-dat de un ofiţer vameş al Republicii Moldova. Ei, vameşii, ştiau cine sunt. Erau bine organizaţi. Puteau să-mi însceneze o cursă, să mă distrugă. N-au făcut-o. Erau umani. Erau sinceri în ce făceau. Eu aveam 25 de ani, tatăl unei fetiţe, şi aproa-pe inconştient. „De acum eşti prietenul meu adevărat”, mi-a spus profesorul Ion Aluaş.
text preluat de pe www.aronet.ro
