O veche așezare minerească, atestată încă din Evul Mediu, a renăscut din punct de vedere economic, grație întreprinzătorilor privați. Ocna Șugatag a căpătat faima unui adevărat litoral al Maramureșului și atrage turiști din Franța, Ungaria, Polonia, Slovacia și Ucraina. Turiștii sunt atrași de frumusețea peisajelor, dar și de apele sărate tămăduitoare.
Ocna Șugatag are doar mai puțin de 1.300 de locuitori, însă în comună există 36 de pensiuni, pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele. Jumătate dintre aceste pensiuni au propriile piscine și saune, care pun în valoare apele sărate.
„Există studii care arată efectele curative ale apelor sărate, care pot trata diferite boli, de la cele ale aparatului locomotor până la cele de pie-le sau de natură ginecologică. Transilvania și Maramureșul sunt renumite pentru aceste ape sărate. Cele din zona Turda, cele din zona Cojocna, dar și Ocna Șugatag sunt bine cunoscute“, spune medicul Victor Păcurar.
Tocmai aceste ape sunt puse în valoare de investițiile private din Ocna Șugatag. În comună există un
vechi ștrand, care a fost dat în funcțiune încă din perioada comunistă. Însă acesta asigura un flux de turiști doar în sezonul cald. De aceea, localnicii care au început să investească în turism au decis să își construiască ei propriile complexuri SPA.
„Noi avem o piscină cu apă dulce și jacuzzi cu apă sărată încălzită chiar în interiorul pensiunii, pentru că ne dorim să avem turiști tot timpul anului. Acestea sunt destinate în primul rând oaspeților noștri, însă primim și vizitatori de la alte pensiuni care nu au încă asemenea dotări“, spune proprietarul pensiunii Popasul din Deal, Vasile Pop. El mai spune că există și centre medicale de specialitate cu care are colaborări, unde turiștii pot să urmeze proceduri de recuperare. Vasile Pop are mulți oaspeți din România, în condițiile în care Ocna Șugatag are faima unui adevărat litoral al Maramureșului.
„Noi nu mergem la mare, pentru că este mult prea departe. Facem două zile dacă ne pornim spre Vama Veche. Dar, dacă vrem ape sărate, venim aici, la Ocna Șugatag“, spune Mircea Oprea, din Baia Mare. Omul a avut un accident în urma căruia și-a rupt piciorul în urmă cu cinci ani, apoi a fost trimis de medic să facă recuperare în apă sărată, iar la Ocna Șugatag i-a plăcut atât de mult, încât revine în fiecare an.
Însă Ocna Șugatag nu a fost tot timpul o așezare turistică. Comuna maramureșeană a căpătat acest statut abia în timpul comunismului. Până atunci, Ocna Șugatag a fost o veche așezare minerească.
Prima atestare a localității datează din 1355. Ocna Șugatag era un sat format în jurul unei mine de sare, care aproviziona întreaga regiune. Sarea era monopol al Coroanei Regatului Ungariei, care administra această resursă prin intermediul unei instituții numite Cămara Regală a Sării. Mineralul era exploatat cu ajutorul unor mineri plătiți, nu cu iobagi. Minerii proveneau din satele din jur: Breb, Giulești, Șugatag-sat sau Hoteni.
Vechile documente arată și cum avea loc deschiderea de noi ocne. Minerii săpau foraje pentru a vedea unde sâmburele de sare se apropie de suprafață. Puțurile de foraj care nu dădeau de sare la o adâncime mai mare de 30-35 de metri erau abandonate. Cel mai bine era ca pământul să aibă o grosime de 10-15 metri, suficient pentru a susține crivacul cu ajutorul căruia erau scoși bulgării de sare din adâncuri. În cazul în care minerii dădeau de sâmburele de sare dorit, deschideau puțuri verticale. Unul dintre ele era rezervat pentru intrarea și pentru ieșirea minerilor din subteran, care foloseau scări asemănătoare cu cele marinărești, realizate din funii de cânepă.
Celălalt puț era folosit pentru a extrage bulgării de sare din adânc. Bulgării erau extrași cu ajutorul unor saci din piele de bivol, cea mai rezistentă la acțiunea sării. Acești saci erau ridicați cu ajutorul unui dispozitiv din lemn, numit crivac, rotit de cai. Puțurile săpate în sare erau întărite cu grinzi de lemn. Minerii care săpau sub stratul de steril erau cel mai bine plătiți, pentru că aveau parte de munca cea mai periculoasă. Ei nu trebuiau doar să sape, ci și să căptușească pereții cu piele de bivol și să utilizeze un amestesc format din argilă, pleavă sau paie și lână de oaie pentru a preveni infiltrarea apei, care putea să dizolve pereții de sare și să provoace, astfel, prăbușirea puțurilor. Ei tăiau sarea ast-fel încât lărgeau treptat puțurile, care căpătau în acest mod o formă conică. Mina era oficial deschisă abia atunci când un funcționar al Cămării Regale a Sării cobora în puț. Se urca pe un bolovan de sare și ridica ciocanul, care nu trebuia să atingă tavanul ocnei. Atunci, el dădea și un nume acelei mine. Numele amintea de obicei de un personaj istoric. În Ocna Șugatag sunt atestate unele mine care purtau numele de Paul Silvestru, Ana-Iuliana și Elisabeta, urmate de deschiderea minelor Bogdan, Mihai și Dragoș.
Deschiderea unei mine era deosebit de costisitoare. Proprietarul trebuia să cheltuiască aproximativ 5.000 de florini de argint. Însă și profiturile erau mari. Exploatarea sării a căpătat proporții industriale în perioada Imperiului Austriac. Familia imperială de Habsburg a adus mineri din Austria, Ungaria, Polonia și Cehia pentru a impulsiona extragerea sării, iar descendenții lor trăiesc încă în Ocna Șugatag.
Plata minerilor era destul de mare. În prima fază a săpării minei, până când ocna primea un nume, ei încasau 4,5 creițari pentru fiecare bloc de sare scos la suprafața pământului, iar după aceea salariul scădea cu două tre-imi. Sarea a fost exploatată până după Cel de-al Doilea Război Mondial, când vechile ocne au fost inundate de izvoare subterane.
Pentru că existau surse foarte ieftine de sare la Ocna Dej și la Ocna Mureș, autoritățile au decis să renunțe la exploatarea sării la Ocna Șugatag. Și aceasta cu atât mai mult cu cât s-a format un lac sărat, care se află pe locul unei mine de sare care a fost inundată, apoi i s-a prăbușit tavanul. Din acel moment, autoritățile au decis să investească în dezvoltarea turistică a comunei. Și aceasta cu atât mai mult cu cât salinitatea apei este una deosebită. Din 1950, în Ocna Șugatag au început să apară piscine cu apă sărată, unități de cazare pentru turiști, dar și tabere pentru copii. În perioada comunistă, stațiunea maramureșeană era foarte căutată, deoarece ea îmbina tratamentele de tip SPA cu apă sărată cu timpul petrecut în aerul curat al Munților Carpați.
„În vremea când eram copil, vacanțele la Ocna Șugatag erau cele mai frumoase. Noi eram copii crescuți la oraș, nu știam ce înseamnă să trăiești la țară. De aceea, ne bucuram foarte mult atunci când ajungeam în tabăra din Maramureș. Aveam mai multă libertate decât acasă, dar în Ocna Șugatag prindeam și programele TV ale URSS, care dădeau mult mai multe desene animate și filme pentru copii decât aveam noi în anii 1980“, spune Emilian Bot, din Cluj, care s-a întors în Ocna Șugatag ca să își petreacă un sfârșit de săptămână. „Am revenit după multă vreme și stațiunea este schimbată în bine. Acum seamănă foarte mult cu stațiuni în care am fost în Cehia și în Slovacia“, adaugă clujeanul care își propune să meargă din nou la Ocna Șugatag la vară.
Opțiuni. Stațiuni istorice
Efectul binefăcător al apelor sărate din Maramureș era cunoscut încă de pe vremea Imperiului Habsburgic. Atât în Maramureșul care aparține în prezent României, cât și în cel care face parte din Ucraina, veneau mari personalități pentru a se bucura de stațiuni precum cea de la Slatina. Printre oaspeții din aceste stațiuni se numărau membri ai aristocrației din Transilvania, din Galiția, din Slovacia, din Ungaria sau din Austria. Chiar și membri ai Familiei Imperiale de Habsburg au trecut prin aceste locuri pentru a se bucura de apele binefăcătoare.
Din 1950, în Ocna Șugatag au început să apară piscine cu apă sărată, unități de cazare pentru turiști, dar și tabere pentru copii. În perioada comunistă, stațiunea maramureșeană era foarte căutată, deoarece ea îmbina tratamentele de tip SPA cu apă sărată cu timpul petrecut în aerul curat al Munților Carpați.
Turism cultural
Pentru cei care aleg să își petreacă vacanțele la Ocna Șugatag, turismul balnear se îmbină cu turismul cultural. În apropiere de stațiunea maramureșeană se află numeroase obiective precum Cimitirul Vesel de la Săpânța, creat de greco-catolici în perioada interbelică, ori Sighetu Marmației, cu monumente precum Memorialul de la Sighet, amenajat în fosta închisoare din oraș, acolo unde a fost închisă și exterminată o mare parte a elitei României interbelice, adversară ireductibilă a comunismului, ori Casa Memorială Elie Wiessel.
Tot în zonă se află bisericile greco-catolice din lemn înscrise în patrimoniul mondial al umanității, pe lista UNESCO. Așa ar fi cea din Șurdești, cea din Ieud ori cea din Josani. În apropiere se află și frumoasa mănăstire ortodoxă de la Bârsana ori, în Țara Lăpușului, la o oră de mers cu mașina, mănăstirea ortodoxă Rohia, locul unde a trăit Nicolae Steinhardt.
