Să recunoaștem. Nu am fost întotdeauna niște răsfățați în ce privește tenisul. Am avut primul lider mondial din lume, pe Ilie Năstase, dar Ilie a fost mai degrabă o excepție decât o regulă. Chit că magia lui a fost atât de puternică încât a format de una singură percepția că românii ar reprezenta o putere în tenis.
De la el a trebuit să așteptăm ani buni până când a apărut Andrei Pavel, următorul jucător capabil să să cocheteze cu Top 10. La fete, arcul în timp a fost cumva similar. După Virginia Ruzici și Florența Mihai, campioană, respectiv, finalistă la Roland Garros, nu s-a mai întâmplat ceva memorabil până când Irina Spîrlea a ajuns la un singur punct distanță de finala US Open din 1997.
Era perioada în care Irina a urcat până pe locul 7 în lume.
După care din nou pauză. Până în ultimii ani, când România a reapărut brusc, aproape fulminant, în elită. A făcut asta grație unei generații formate cumva accidental, dintr-o combinație tipic românească: mult talent, multă ambiție, și mai multă muncă, dar condiții proaste, sărăcie, lipsă de strategie, lucruri făcute băbește, pe ghicite, pe încercate.
Lipsea know-how-ul, fundația, schema. Ca mai toate domeniile de activitate, tenisul a orbecăit drumul spre lumină. Dar minusurile au fost compensate de pasiunea și intuiția unor personaje care aveau să se dovedească vitale în marea schemă a lucrurilor.
"Nu a fost sistemul cel care a tras jucătorii în sus, asta-i clar. Ci investiţiile părinţilor şi dorinţa sportivilor, cuplate cu munca de calitate a unor antrenori".
