Privind multe, poate prea multe, emisiuni politice la televiziunile romanesti, m-a frapat o treptata, dar evidenta, crestere in intensitate a ceea ce numim indeobste "iesitul din sarite", "sfintele" enervari de care sufera tot mai multi invitati politicieni. Fenomenul a ajuns sa frizeze, uneori, patologicul. Enervarile distinsilor oameni politici sau doar politicieni, minciunile sfruntate debitate de conducatori de institutii publice, defularile lor dizgratioase nu se deosebesc de ceea ce intalnim la tot pasul pe cararile vietilor noastre, pe strada sau pe soselele patriei, stand la coada, la ghiseele institutiilor intretinute din bugetul statului, ca sa nu mai amintim insusi tinutul considerat de bastina al violentei verbale si contondent-trupesti, mahalaua – de unde, iata, ura nedisimulata, chiar exhibata cu mandrie, a emigrat in "lumea buna".
Disputele verbale dure, schimburile de replici naprasnice nu lipsesc nici in "mama tuturor parlamentelor" (cel de la Westminster), sub cupola Congresului american, ori in marea sala a Parlamentului Republicii Franceze, ca sa dau doar cateva exemple — tot asa cum nici studiourile americane, britanice, franceze, germane etc. de unde se transmit celebre emisiuni de discutii sau de interviuri "la varf" nu seamana cu incaperile unei gradinite sau cu interiorul unui lacas de cult. Este la fel de adevarat insa ca in acele parlamente si in acele studiouri TV protagonistii boxeaza cu manusi, nu cu boxuri contondent-taioase, se dueleaza respectand legile scrimei, nicidecum infigandu-si pumnalele in inima adversarului.
Violenta dezlantuita de ura exclude posibilitatea ca partenerii de "discutie" sa mai asculte si argumentele oponentului si sa le raspunda fundamentat si civilizat. Calitatea discutiei coboara tot mai des la nivelul ilustrat cu patru decenii in urma, in cheie satirica, de Mircea Crisan: "Voi vorbiti, care omorati negri?" (o aluzie la propaganda antiamericana practicata de comunisti in perioada stalinismului inca nenationalizat).
Armurile politice confectionate din clisee si din cifre de partid atent selectionate in sprijinul pozitiei preopinentului sunt impenetrabile la argumentari logice si la statistici responsabile, asa ca interlocutorii care inca mai incearca sa se foloseasca de astfel de arme cavaleresti renunta la lupta sau accepta rinocerizarea.
Cautarea cauzelor maladiei este mai anevoioasa. Ce a fost mai intai: decaderea limbajului sau degradarea comunicarii pana la simulacru? S-a spus de multe ori ca s-ar fi urmarit de catre "unii" – cuvant drag conspirationistilor — anestezierea spectatorilor circului politic, pentru ca un creier obosit e mai maleabil. In realitate, acei "unii" malefici suntem chiar noi, cu totii, cei care de aproape douazeci de ani abdicam incontinuu, imperceptibil in timp real, dar cu urmari spectaculoase la scara deceniilor, de la responsabilitatea noastra civica — de care, ce-i drept, am fost "dezvatati" in jumatatea de secol anterioara lui decembrie ’89.
Abdicarea ne-a fost facilitata de calitatea de spectatori ai dezgustatoarei reprezentatii date de o clasa politica tot mai inversunata, de politicieni dispusi la orice pact faustian si avand o singura tinta: sa ramana in arena, cu acces la fotolii. Oare aceasta inversunare, cu toate consecintele ei nefaste, nu se datoreaza faptului ca, la noi, oamenii politici nu imbogatesc viata societatii, ci doar se imbogatesc prin politica?
