Dupa victoria asupra Georgiei, Rusia va urmari cu si mai multa perseverenta strategia sa de revizuire a ordinii postsovietice in ceea ce Moscova numeste "strainatatea apropiata". Europa nu ar trebui sa-si faca vreo iluzie ca lucrurile nu vor sta asa. Din contra, ar fi bine sa inceapa sa se pregateasca. Dar, atunci cand isi cantareste optiunile, realismul rece este indicat, nu exagerarea isterica.
Din nefericire, a pune semnul egalitatii intre situatia actuala din Caucaz si invazia sovietica in Cehoslovacia din 1968 numai un atare realism nu atesta. Nici Occidentul si nici NATO nu constituie amenintarea strategica decisiva cu care se confrunta Rusia. Aceasta vine din sudul islamic si din Orientul Indepartat, in special din partea Chinei, o superputere in devenire. Dar nici forta Rusiei nu s-ar putea masura in vreun fel cu cea a fostei Uniuni Sovietice.
Din punct de vedere demografic, Rusia trece printr-un declin accentuat. Apoi, exceptand exportul de materii prime si energie, Rusia nu are mare lucru de oferit economiei globale.
In ciuda veniturilor enorme din petrol si gaze, infrastructura ei ramane subdezvoltata, iar modernizarea economiei este o tinta in departare. Sistemul politic si al justitiei din Rusia este unul de tip autoritar; numeroasele probleme cu minoritatile raman nerezolvate. Ca efect, actiunea Moscovei de a pune sub semnul intrebarii integritatea teritoriala a Georgiei s-ar putea dovedi, intr-un viitor nu prea indepartat, o grava greseala.
In contextul acestor slabiciuni structurale, ideea unui nou Razboi Rece induce in eroare. Razboiul Rece a fost un conflict de uzura intre doi rivali de forta apropiata, concurentul mai slab trebuind in final sa abandoneze cursa. Rusia nu are capacitatea de a se angaja intr-o noua batalie de acest tip. Desigur, ca mare putere repusa in drepturi, noua Rusie va incerca pentru moment sa se miste in siajul altor mari puteri atat timp cat acest tip de actiune va coincide cu posibilitatile si interesele sale; se va concentra asupra propriei sfere de influenta si asupra rolului sau de putere energetica globala; de asemenea, va incerca sa profite de oportunitatile sale la scara mondiala pentru a limita puterea SUA. Dar nu va reusi sa ameninte serios pozitia Statelor Unite sau, mai tarziu, a Chinei – cel putin in masura in care o facea fosta Uniune Sovietica.
Este limpede astazi ca, si pe viitor, Rusia isi va apara interesele vitale prin forta militara – in special in acea "strainatate apropiata". Dar Europa nu trebuie sa accepte niciodata din partea Rusiei o recrudescenta a politicii de mare putere, bazata pe legea fortei. Tocmai pe aceasta falie incepe noul conflict al Rusiei cu Occidentul, pentru ca noua Europa este fundamentata pe principiul inviolabilitatii frontierelor, pe rezolvarea pasnica a conflictelor si pe statul de drept, iar a abandona aceste principii in favoarea unor zone imperiale de influenta ar insemna o renuntare la sine. Pe de alta parte, extinderea catre est a NATO va fi posibila doar impotriva unei rezistente feroce a Rusiei. De altfel, o asemenea politica nici nu va spori securitatea, pentru ca ea implica promisiuni ce nu se vor respecta in caz de urgenta – asa cum vedem azi in Georgia.
De prea mult timp Occidentul a ignorat ca Rusia isi recapata puterile si nu a fost pregatit sa accepte consecintele. Dar nu doar Rusia s-a schimbat, ci intreaga lume. Neoconservatorii americani au risipit o importanta parte din puterea si autoritatea morala a tarii lor intr-un razboi inutil in Irak, vlaguind cu buna stiinta singura putere globala a Occidentului. China, India, Brazilia, Rusia si Golful Persic sunt noile centre de crestere economica ale lumii si vor fi in curand si centre de putere demne de luat in seama.
In fata acestor realitati, amenintarea cu excluderea din G8 nu este atat de inspaimantatoare pentru Rusia. Lipsa de unitate si de vigoare a Europei subliniaza imaginea unui Occident care a pierdut oarecum contactul cu realitatea geopolitica.
Reactia fata de revenirea Rusiei la politica imperiala de mare putere nu are nimic de-a face cu pedepsirea Moscovei, in schimb are foarte mult de-a face cu asumarea unor pozitii de putere inerente Occidentului – mai ales Europei. Aceasta abordare impune cateva masuri:
O noua dinamica a politicii fata de Turcia, pentru a lega permanent de Europa aceasta tara atat de importanta pentru securitatea continentului.
Stoparea politicii ruse de tip divide et impera prin adoptarea unei politici comune a UE in domeniul energiei.
O initiativa serioasa in vederea consolidarii capacitatii de aparare a Europei;
Un angajament mai consistent al UE in privinta sprijinului independentei Ucrainei.
O libertate sporita de calatorie pentru toti vecinii din est ai UE.
Toate acestea si inca multe altele sunt necesare pentru a transmite Rusiei un semnal clar ca Europa nu este dispusa la o acceptare neputincioasa a reintoarcerii Moscovei la politici de mare putere.
E foarte probabil ca nici una din aceste masuri sa nu fie luata si tocmai aceasta inactiune este cauza puterii Rusiei si slabiciunii Europei. In acelasi timp, nu ar trebui sa pierdem din vedere interesele care leaga Rusia si Occidentul. Pe cat este posibil, relatiile de cooperare ar trebui mentinute.
E de domeniul crasei evidente ca, pentru elitele din Rusia, slabiciunea si cooperarea se exclud reciproc. De aceea, oricine ar dori cooperarea cu Rusia – ceea ce ar fi si in interesul Europei – trebuie sa fie puternic. Aceasta este lectia violentelor din Caucaz, pe care Europa trebuie sa o interiorizeze urgent.
Copyright: Project Syndicate/Institute for Human Sciences, 2008.
www.project-syndicate.org
