Probabil ca multora dintre noi primul termen care ne vine in minte despre situatia politica actuala este: anomie. Acest spectacol al acuzelor, rupturilor, pozitionarilor politice arata jalnic, incoerent si neinteligibil, la nivelul aparentelor mediatizate. Chiar si pentru politologi este dificil sa interpreteze intr-un minim consens criza politica actuala.
Locul comun este acela al unui presedinte “papusar”, suparat pe premier, pe care vrea sa il dea jos, dar procedurile legale de despartire a primului ministru de functie sunt mai grele decat cele de despartire ale sufletului de trup.
Este greu sa gasesti o logica standard intr-o tara care a dat culturii universale cateva mari contributii originale, extrase si inspirate din seva adanca a unor moduri de gandire si relationare autohtone: dadaismul (Tristan Tzara), teatrul absurdului (Eugen Ionescu), nihilismul pesimist (Emil Cioran), mitul vesnicei reintoarceri (Mircea Eliade). In lipsa asezarii inteligibile, speculatiile curg, iar “teoria conspiratiei” se asaza la locul ei in mintea oamenilor, avida de coerenta si simplitate, desi astfel de explicatii nu sunt cu nimic mai valide decat cele prin care lumea este pusa la cale de spiridusi, zane, duhuri sau de zei. De fapt, mie imi pare ca lucrurile nu sunt atat de greu de inteles si explicat, nici macar la nivelul simtului comun.
Daca analizam Barometrul de Opinie Publica din octombrie 2006, realizat de Gallup la comanda Fundatiei pentru o Societate Deschisa, putem citi negru pe alb cateva lucruri care merita puse in relatie cu sursele crizei actuale, dar si cu solutionarea crizei. Desi presedintele Basescu are o cota foarte mare de popularitate, cetatenii ii reproseaza ca nu s-a tinut de promisiunea fundamentala: aceea de a lupta eficient impotriva coruptiei si mai ales a sursei principale a acesteia – capturarea statului de catre grupuri de interese private. Practic, rationamentul popular in alegerile trecute a fost cam acesta: daca Basescu si Alianta ne scapa de marea coruptie, o sa traim bine. Nici Alianta, nici Basescu nu au promis politici de caritate generalizata, ploaie cu bani si bunuri ieftine pentru populatie, ci: diminuarea substantiala a coruptiei, scaderea impozitelor pe venit, ca lumea sa fie mai motivata sa lucreze decat sa stea pe bani de asistare sociala, o educatie de calitate mai buna, cu alocarea unor sume mai mari nu doar pe dotari si cladiri, ci si pe profesori, caci altfel multi pleaca la capsuni, cu toata calificarea lor superioara care ii arunca in randurile nevoiasilor daca aleg cariera didactica. Promisiuni asemanatoare au fost si pentru sanatate: nu vom avea doar mai mult acces la medicamente compensate si la spitale salubre si dotate, ci si la un personal medical ale carui supravietuire si dezvoltare nu mai depind de un plic strecurat umilitor in buzunar. Dintre cei care au promis toate acestea in fata cetatenilor care au crezut in cuvantul lor, jumatate (cea PNL-ista) nu a ajuns sau a trebuit sa plece de la guvernare. Alegatorii nu au acordat incredere unui PNL abstract, ci oamenilor care il reprezentau, iar pe lista celor mai credibili nu s-a aflat nici unul dintre liderii actuali ai partidului. Primul de care s-a descotorosit conducerea PNL a fost ministrul de Finante, Ionut Popescu, cel care a lucrat substantial la realizarea promisiunii unui impozit mai redus pe venituri (16%). Dupa plecarea lui, urmatorul ministru a facut noi strategii de crestere a impozitarii, e drept, nu pe venituri salariale si profit. Mona Musca a plecat din Guvern fiindca seful PNL nu s-a tinut de cuvant privind alegerile anticipate menite sa asigure o majoritate parlamentara prin care legile vitale anticoruptie ar fi fost votate fara ciuntiri si goliri de continut. Urmatorul sacrificat pe altarul netinerii promisiunilor electorale a fost ministrul Educatiei, Mircea Miclea (PD): el a parasit cabinetul fiindca Guvernul nu a dat bani pentru calitate si salarii. In schimb, dupa aceea a dat bani pentru investitii materiale, fapt mai stimulativ pentru firmele care preiau comenzile decat pentru ridicarea calitatii educatiei. Sanatatea sufera o reforma in care, deocamdata, nu conteaza doua categorii de oameni: pacientii din spitale si medicii, dupa cum in educatie doar doua lucruri nu conteaza, elevii si profesorii. A trecut un an de cand s-au consumat toate acestea. Adica, pe scurt, de cand Alianta incepe sa fie vazuta drept mincinoasa in fata electoratului. Masurile anticoruptie sunt schioape si destul de ineficiente. Elevii nu fac scoli mai bune, pacientii nu sunt mai bine tratati. In schimb, firmele clientelei politice o duc mai bine. Statul ramane in continuare in stare de capturare, iar ctitorul acestei stari este primul ministru. Traian Basescu stie foarte bine ca, daca mai gireaza aceasta formula de guvernare, risca sa ramana in istorie drept unul dintre multii farsori care ne-au pacalit de-a lungul timpului. Daca interesul lui Tariceanu si al conducerii PNL este sa-si pastreze posturile si sa imparta ce a mai ramas propriilor clienti, cat se poate de mult timp (chiar si o luna conteaza), interesul lui Traian Basescu este sa ramana presedinte si sa intre in istoria europeana a Romaniei ca personaj care a contribuit la democratizare si prosperitate, nu la imbogatirea unei clientele. Mizele sunt atat de diferite! Se prea poate ca Traian Basescu sa fie “marele papusar”. Problema este ale cui sfori le trage: ale intereselor propriilor sai prieteni sau ale cetatenilor Romaniei?
Daca admitem ca este in interesul sau sa “traga sfori” in favoarea cetatenilor, cu cine se poate alia in acest scop? Cu cei care au subminat proiectul cu care el si Alianta au castigat alegerile? Lectia mare a celor 17 ani de democratie este aceea ca cetatenii ii vor arunca periodic peste bordul puterii pe toti cei care fac promisiuni mincinoase. Prin urmare, cine vrea sa ramana la putere pe termen lung stie ca nu are nici o sansa daca insala electoratul.
