Nu trebuie să fii cine ştie ce economist ca să-ţi dai seama că respingerea de către Curtea Constituţională a măsurii de reducere a pensiilor nu e un câştig pentru cei care ar fi fost atinşi şi cred că au scăpat. Spun „cred” pentru că, de fapt, nu a scăpat nimeni de micşorarea veniturilor şi nici nu are cum să scape cineva. Pentru că mărirea TVA ne va atinge pe toţi. Dar mai urmează şi mărirea preţurilor, într-o avalanşă greu de prevăzut până la capăt, urmează o inflaţie pe care nu ştiu cine ar putea să o prevadă în adevărata ei „splendoare”. Urmează şi taxe şi impozite suplimentare, care în scurtă vreme vor reduce la loc încasările la buget, ceea ce va provoca alte taxe şi impozite şi aşa mai departe, într-un lanţ al slăbiciunilor fără sfârşit. Slăbiciuni de care, într-un fel, suntem cu toţii responsabili, cei aleşi întâi şi cei care i-au ales pe urmă. Sigur că, exact ca-n cazul comunismului, când vinovăţia e a tuturor rămân şi gradele diferite de vinovăţie, de la cei care acceptă şi se supun la cei care fac răul deliberat, în propriul lor interes.
Sigur, românii au o deosebită consideraţie pentru cifrele mari, dovadă şi că nu se mai pot desprinde de milioane şi de sute de mii, deşi au trecut mai bine de patru ani de când banii vechi nu mai circulă. Cramponarea asta de cifre o fi stând şi la baza bucuriei că pensionarii au scăpat de reducerea pensiilor. Au scăpat de cele 15% cu care li s-ar fi diminuat cifra primită lunar, dar nu vor scăpa de nu ştie nimeni ce procent, probabil mai mare, cu care se va diminua valoarea reală a pensiilor. Vorba cuiva: situaţia ameninţă să se îmbunătăţească din ce în ce mai rău.
Spuneam mai sus că vinovăţia ne aparţine, într-un fel, tuturor. Dar mult mai vinovaţi sunt cei care ar trebui să înţeleagă pe ce lume trăiesc, cei care se grăbesc să conducă, să proiecteze viitorul ţării, fără, de fapt, a avea habar de nimic din cele care i-ar indica pentru acest rol. Şi atunci, cum poţi să ceri unor oameni care toată viaţa au lucrat în subteranele prezentului, făcând cele câteva zeci de mişcări stereotipe pe care le făcea Charlot în „Timpuri noi”, să înţeleagă ce se întâmplă deasupra lor, acolo unde, prin coordonarea superioară a celor făcute de ei cu cele făcute de alţii şi de alţii, totul se transformă în ceva inimaginabil dincolo, jos? Ca-n povestea cu contrabasistul care a lipsit două săptămâni de la concerte şi când colegul său de partidă îl întreabă unde a fost şi ce a făcut, acesta îi răspunde că a asistat la concerte din sală, constatând în felul ăsta ce e armonia. Indignat, celălalt îl întreabă: „Şi ce e?”. „Ştii tu partea aia unde noi facem «vu, vu, vu, vu», ştii cum se aude din sală?” „Ei, cum?” Iar celălalt îi reproduce primele măsuri din Simfonia a cincea de Beethoven, pe care dvs. o ştiţi ca fiind „a destinului”.
Destin sau nu, această criză ne pune pe toţi la locul nostru, în fond. A fost o beţie a revenirii în lumea liberă, o beţie a revenirii la iniţiativa privată, o speranţă că mâine-poimâine vom ajunge la nivelul confraţilor noştri de Uniune Europeană. A fost o eroare majoră, de încurajarea căreia în minţile noastre sunt de vină şi politicienii, sau mai ales ei, dar şi speranţa noastră, care înlocuieşte adesea raţiunea. Deşi era evident că, fără o dezvoltare uluitoare, care lipseşte la noi, nu vom putea să reducem distanţa dintre situaţia de aici şi cea din ţările europene, ne-am bucurat de darurile, otrăvite în fond, pe care ni le-au făcut, pe rând, guvernele din ultimii ani, cu majorări de puncte de pensie şi de salarii. Şi, Doamne, ce bine era! Numai că binele n-a durat, ca-n filmul acela suedez de demult, decât o vară. Aşa am aflat cu toţii ceea ce unii ştiam, şi anume că veniturile nu pot creşte decât proporţional cu creşterea productivităţii muncii, pe scurt, cu creşterea PIB-ului.
Or, PIB-ul n-a crescut în ritmul ăsta, ba, mai mult, a fost minat de o creştere barbară a cheltuielilor publice. O lipsă totală de responsabilitate a guvernelor României din anii precedenţi crizei a făcut să ajungem, şi de data asta, „la fundul grămezii”, aşa cum ne plasa un gânditor american acum aproape două decenii. Atunci era vorba de politică, acum de economie. Aşadar, un progres minim, să nu spun zero, după modelul deja consacrat al minciunii statistice, cu „creşterea zero”: ca să nu spui că economia stă pe loc, spui că are creştere zero, un fel de preţiozitate ridicolă, asemenea atâtor altora din noul limbaj de lemn. Or, de la celebra creştere zero, iată-ne şi la creşterea minus, unde se vede treaba că ne-am stabilit temeinic. Vorba lui Caţavencu (cel din piesa lui Caragiale): „Un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi”. Iar Caragiale, fir-ar să fie!
În sfârşit, am devenit o ţară stabilă. Stabilă în scădere. Chiar dacă estimările pentru anii care vin nu mai sunt atât de sumbre, numai Dumnezeu poate şti la cât se va cifra această creştere minus peste doi sau trei ani, când vor veni scadenţe peste scadenţe ale împrumuturilor făcute în aceşti ultimi ani, ba din cauza alegerilor, ca să nu le piardă cine nu trebuie să le piardă, ba din cauză că nu mai sunt bani pentru pensii şi salarii, dar sunt pentru achiziţii demente ale aleşilor şi numiţilor de partid şi de stat. Unii vor fi la prima plată a datoriilor externe, alţii la a doua. Mă număr printre aceştia din urmă şi vă anunţ că prima a fost extrem de dură.
