La aproape trei decenii distanță, ne răspundem la întrebarea „Cine suntem?“ prin raportare la viața trăită în comunism. Copilăria e primul teritoriu pe care pășim.
Eram niște puștani fericiți într-o lume mai puțin tehnologizată? Făceam mai multă carte înainte de 1989? Ce reflexe ne-au rămas azi, oameni maturi fiind, din copilăria celor zece minute de desene animate, a recoltatului de fructe de pădure, a cozilor la gheare și portocale? Era bătaia ruptă din Rai, așa cum ne spuneau părinții după ce, venind cu o notă mică la matematică, ne altoiau de nu ne vedeam? Ne hrăneam mai sănătos, în pofida faptului că la alimentară nu găseai carne sau lapte? De ce imaginile comunismului au cunoscut, în ultimii ani, o reinterpretare venită tocmai dinspre tinerii care nu au cunoscut regimul opresiv?
La toate aceste întrebări, „România liberă“ a încercat să răspundă cu ajutorul unor profesori, psihologi, nutriționiști și istorici.
Comunismul a dezvoltat la copil teama în faţa autorităţii
Florinda Golu, conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea din Bucureşti, vorbește despre modul în care copilăria trăită în comunism a influențat evoluția omului ajuns la maturitate în capitalism.
România liberă: Cum definiți paradigma în care creșteau copiii din comunism?
Florinda Golu: Paradigmele comunismului s-au fundamentat în general pe supunere, autoritarism şi cenzură. Crescând şi fiind educaţi în acest spirit, pentru copii exista o mare limitare a câmpului cunoaşterii, precum şi posibilităţi limitate de explorare, din cauza îngrădirii accesului la informaţii. În prezent, însă, acest acces este aproape nelimitat, există foarte multe surse informaţionale, atât în cadrul familiei, cât şi în afara familiei.
Regimul comunist se caracteriza prin control, putere, supunere, recunoaşterea şi respectarea autorităţii, devenite valori în educarea copilului. Acum se pune accentul pe comunicare, pe consultarea copilului, pe înţelegere şi toleranţă, pe respectarea nevoilor copilului. În comunism exista tendinţa spre uniformizare, renegare a aspiraţiilor şi abilităţilor individuale, încadrare în şablon, până la depersonalizare, comparativ cu tendinţele contemporane de tratare diferenţiată şi în acord cu ritmul unic de dezvoltare al fiecărui copil. La acestea se adăuga îndoctrinarea de la cele mai mici vârste, prin inducerea în mentalul colectiv a beneficiilor ideologiei comuniste, ceea ce îngrădea dezvoltarea spiritului liber al copilului.
Care erau coordonatele relației copil-părinte în comunism?
Principala caracteristică a relaţiei părinte-copil se reflectă în stilurile şi atitudinile parentale adoptate. În comunism se adopta mai degrabă stilul parental autoritar, justificat de cerinţele impuse de contextul socio-politic. În prezent, se tinde către stilul democratic, părinţii sunt mai informaţi cu privire la creşterea şi educarea copilului, mai deschişi, mai empatici.
Dacă în trecut se cerea adaptarea la control şi putere pentru că acestea erau cerinţele regimului comunist, acum se face o educaţie bazată pe flexibilitate şi adaptarea la diversitate.
Desigur că şi în comunism au existat familii securizante, deschise către nevoile copilului, care îşi manifestau iubirea şi sprijinul faţă de copii, aşa cum şi în prezent sunt familii indisponibile emoţional pentru copiii lor şi care nu pot asigura dezvoltarea armonioasă a copilului. Indiferent de schimbările de la nivelul societăţii, contează abilităţile parentale de a sprijini şi încuraja copilul, de a-l îndruma şi ghida. Este vorba de aşa-numiţii „părinţi cu bune calităţi parentale“, care oferă copilului modele pozitive de comportament, care sprijină deprinderile şi abilităţile copilului, care îi conferă acestuia sentimentul încrederii şi al valorii personale, ocazii de învăţare, securitate şi constanţă emoţională, suport şi echilibru. Şi, poate mai important decât toate acestea, având în vedere ritmul din ce în ce mai trepidant al vieţii, părinţii care oferă copilului timp pentru a-i vorbi, pentru a-l asculta şi a-l înţelege.
Care erau pericolele pentru copiii din comunism?
Din punct de vedere al integrităţii fizice, pericolele sau evenimentele cu potenţial de risc pentru copil erau, pe de o parte, mai puţin făcute cunoscute, dar şi mai puţine din puncte de vedere numeric. Ne aducem cu toţii aminte de celebra expresie „copil crescut cu cheia de gât“; era copilul care se descurca singur, se ducea şi venea singur de la şcoală, stătea singur acasă, îşi făcea temele singur. Exista totuşi un sentiment general al securităţii fizice, părinţii îşi lăsau fără grijă copiii la locurile de joacă, fără teama acută că li s-ar putea întâmpla ceva rău.
Din punct de vedere al pericolelor psihologice, prin perpetuarea mentalităţii de supunere, se dezvoltau la copil teama în faţa autorităţii, teama de afirmare, aplatizarea individualităţii, lipsa sentimentului valorii personale. În planul perspectivelor de viitor, acestea erau destul de limitate, prin îngustarea orizontului aspirațional, tinerii aflaţi la debutul vieţii profesionale oprindu-se cu gândul doar la ce oferea partidul comunist.
Cum s-au repercutat privațiunile de tot felul asupra dezvoltării ulterioare a copiilor?
Au existat multe privaţiuni în acea perioadă, la nivelul întregii societăţi. Însă neexistând termene de comparaţie, neavând acces la modelele din societăţile capitaliste, copiii nu le percepeau atât de acut precum adulţii.
Până la urmă, elementul specific perioadei copilăriei este jocul. Atâta vreme cât copilul se joacă, el îşi va satisface nevoile de cunoaştere şi explorare, de creştere şi maturizare, va asimila experienţe, va testa realitatea, cu alte cuvinte va învăţa. Dintotdeauna copilul s-a jucat, indiferent de societatea în care a trăit, reuşind să „născocească“ permanent surse de bucurie şi satisfacţie, în ciuda restricţiilor şi interdicţiilor.
Mai există astăzi comportamente care sunt reflexe din copilăria trăită în comunism?
Regăsim şi în prezent astfel de reminiscenţe, provenind din comportamentele manifestate în comunism, devenite deprinderi. Iată câteva exemple: supunerea tacită la controlul exercitat de autoritate; fenomenele de bârfă şi zvonistică; tendinţa de a nu ieşi în evidenţă prin nimic, pentru a nu atrage atenţia (complacerea în situaţie, conformismul, spiritul de turmă); capacitatea de a te „descurca“ în orice situaţie (celebrul sistem de „pile, cunoştinţe şi relaţii“); evitarea situaţiilor neplăcute ori care te scot din confortul cotidian; tendinţa obsesiv-compulsivă de a acumula, de a aduna provizii, rezerve, de a păstra, de a nu arunca nimic, pentru că ar putea fi folositor cândva.
În prezent, copilul a uitat să se joace
Am întrebat-o pe Florinda Golu cum a influențat paradigma socială a comunismului dezvoltarea copilului. „Ceea ce oferă astăzi societatea este de necontestat, în termeni de oportunităţi, provocări, variate posibilităţi de explorare, acces la cunoaştere, posibilităţi de exprimare, tinzând către un ideal uman racordat la schimbare şi la cerinţele unei societăţi moderne şi în continuă evoluţie. Se întrezăreşte în prezent profilul unui copil încrezător, optimist, competent cognitiv şi social, eficient în ceea ce întreprinde, adaptat şi adaptabil, cu abilităţi proactive de a rezolva diverse probleme, abordat în contextul nevoilor şi posibilităţilor individuale de dezvoltare.
În prezent, societatea pune la dispoziţia copilului multe tentaţii, poate chiar prea multe (includem aici accesul de timpuriu la televizor, internet, reţele de socializare, mijloace moderne de comunicare), astfel încât copilul pare că nu mai are timp şi nu mai ştie cum să se joace, să iasă în aer liber, să se plimbe, să-şi trăiască practic copilăria“, explică profesoara.
În comunism, copilul poate că nu avut masa plină aşa cum o are azi, a avut parte de frig şi întuneric uneori, doar visa la dulciurile şi jucăriile pe care era posibil să le primească de Crăciun, dar se bucura de ce exista, avea respect faţă de sacrificiul parental, trăia fericirea lucrurilor simple, devenite astăzi banale, este opinia psihologului.
„Este perfect adevărat că în comunism copilul nu a avut acces la lucrurile de care beneficiază astăzi. Dar a ştiut să se joace, a ştiut să comunice şi să interacţioneze, a citit poate mai mult, a fost mai curios în explorările lui, a râs mai mult…. Copilul s-a adaptat, în pofida cenzurii existente. A găsit modalităţile prin care să-şi trăiască copilăria, indiferent de privaţiuni, dovedind că este rezilient. Fiecare dintre noi avem resurse reziliente de care poate nu suntem conştienţi, ori pe care nu le activăm. În cazul copiilor, aceştia sunt rezilienţi prin natura lor; curiozitatea, imaginaţia şi creativitatea, entuziasmul, autenticitatea exprimării – toate acestea sunt coordonate ale rezilienţei copiilor, ce se reflectă în capacitatea de a face faţă evenimentelo r de viaţă“, ne-a precizat Florinda Golu.
CV. Cine este Florinda Golu
Profesoară la Departamentul de Psihologie al Universității București, având ca domenii de interes academic şi ştiinţific psihologia dezvoltării, evaluarea şi intervenţia psihologică în domeniul educaţional, psihologia clinică. A publicat 6 cărţi de unic autor și numeroase articole. Florinda Golu este psiholog practician şi supervizor atestat de Colegiul Psihologilor din România, susţinând cursuri de formare profesională pentru psihologii cu drept de liberă practică.
