Comunitatea românească din regiunea Cernăuţi (Ucraina) se confruntă de ani de zile cu pericolul asimilării şi deznaţionalizării generat, în primul rând, de politica subtilă dusă de autorităţi de ucrainizare a şcolilor cu predare în limba română şi care, în ultima perioadă, a devenit tot mai acut.
La aceasta se adaugă şi faptul că în unele biserici româneşti deja se slujeşte parţial şi în limba ucraineană, că asociaţiile româneşti nu sunt sprijinite de autorităţile statului, că românii de aici se simt şicanaţi şi hărţuiţi şi că pot merge în România doar pe baza unei vize, scrie Agerpres. La fel ca şi alte comunităţi istorice din jurul României, românii din regiunea Cernăuţi îşi doresc şi solicită un sprijin mai consistent din partea autorităţilor de la Bucureşti în chestiuni de care depinde păstrarea identităţii lor naţionale.
De cum ajungi în Cernăuţi, după ce parcurgi un drum tipic pentru Ucraina acestor ani, simţi vibrând sufletul românesc în clădiri, pe străzi sau în pieptul oamenilor, dar te frapează o serie de aspecte. Nu există inscripţii bilingve, iar cele aflate cândva pe bisericile româneşti şi alte clădiri istorice, au fost scoase şi nu au mai fost amplasate după restaurări. Pe placheta aflată pe o clădire din centrul oraşului, Mihai Eminescu este prezentat ca fiind un poet ‘moldovean’, iar pe statuia sa îi este scris doar numele, şi acesta cu litere chirilice. Şi tot în Cernăuţi, casa lui Aron Pumnul este o ruină, cimitirul, odată românesc, este azi în paragină şi deseori vandalizat, iar inscripţiile în limba română sunt tot mai des acoperite de înscrisuri în slavă. Memorialul ostaşilor români, inaugurat în 2008, care marchează o groapă comună cu trupurile neidentificate ale ‘400 de martiri ai neamului asasinaţi de NKVD în 1941 şi 695 de soldaţi români căzuţi în al doilea război mondial’, este închis cu lacătul. De arborarea Drapelului românesc nici nu poate fi vorba, iar sentimentul pe care îl ai după câteva zile de şedere în Cernăuţi este că a existat şi încă există o politică a paşilor mărunţi prin care se îndepărtează elementul românesc din zonă.
Cei peste 200.000 de români din regiunea Cernăuţi trăiesc în patru raioane cu populaţie compactă sau majoritară şi spun că cel mai mare necaz pe care îl au în acest moment este acela că, încet-încet, şcolile cu predare în limba română sunt ucrainizate, comasate sau suspendate. Oamenii trag un semnal de alarmă şi avertizează că ‘acum se decide soarta comunităţii şi dacă nu se face ceva urgent, în câţiva ani ne vom pierde’.
Arcadie Moisei este inspector în cadrul Departamentului de Învăţământ al Centrului Cultural Român ‘Eudoxiu Hurmuzachi’ din Cernăuţi şi cunoaşte foarte bine situaţia învăţământului în limba română din regiune. Profesor de istorie şi învăţător emerit al Ucrainei, Arcadie Moisei spune că iniţiativa introducerii de clase ucrainene în şcolile româneşti a aparţinut administraţiei statului în urmă cu mulţi ani, după care, încet-încet, părinţii au fost convinşi că, dacă îşi dau copiii să înveţe în limba ucraineană, au perspective mai bune pentru viitor. Ideea este însă, una falsă, spun specialiştii, pentru că un copil îşi însuşeşte mai bine cunoştinţele în limba maternă, după care poate studia orice limbă străină, având avantajul multilingvismului. Mai mult, testările efectuate recent în şcolile din Ucraina arată că elevii din şcolile româneşti au obţinut rezultate mai bune la limba ucraineană venind de la şcolile româneşti decât cei care studiază în această limbă.
‘E o profanare să iei un copil care, timp de şase ani, acasă, la fotbal, cu copiii, a vorbit româneşte şi apoi să-l duci la şcoală şi să înveţe şi să vorbească numai în ucraineană. Nu va fi un elev mai bun, faţă de ucraineni va fi mai tâmpit, ca să spun aşa. Şi aşa ne-am simţit şi noi cândva, când veneam din şcolile româneşti la Cernăuţi, în cele ucrainene. Te simţi inferior, mai prejos de ei. Când eşti mai mare este altceva, dar un copil de clasa I e handicapat de la început, nu îşi însuşeşte cunoştinţele, porneşte cu un start greşit’, afirmă Arcadie Moisei. Acesta avertizează că, dacă o comunitate îşi pierde şcoala, atunci satul va dispărea, întrucât copiii părăsesc zona şi nu se mai întorc.
‘Dacă nu mai avem şcoli, nu ne pierdem complet, dar rămânem fără dinţi şi fără măsele, adică ne vor asimila. Ei se bucură când dansăm, când cântăm, pentru dânşii este un factor exotic, dar aşa condiţii ne-au creat în ceea ce priveşte învăţământul, că putem să ne pierdem limba maternă’, susţine Arcadie Moisei.
Ca şi când acest lucru nu ar fi de ajuns, autorităţile ucrainene au început un proces de comasare a şcolilor, în numele reducerii cheltuielilor, iar primele care i-au căzut victime au fost şcolile româneşti.
Astfel, şcolile româneşti din satele Bălcăuţi, Stălineşti şi Nesvoia au fost recent desfiinţate ca entităţi de sine stătătoare şi au devenit filiale ale unei şcoli mixte româno-ucrainene, decizia fiind luată total arbitrar, fără ca părinţii să fie consultaţi. Şi asta în condiţiile în care minoritatea ucraineană din România beneficiază de toate drepturile pentru păstrarea identităţii naţionale, inclusiv cele privind învăţământul în limba maternă, la care se adaugă alocări substanţiale de la bugetul de stat.
‘Tot scriem la autorităţi, la minister, dar nu ne au în vedere absolut deloc. Noi le spunem că, potrivit legislaţiei ucrainene şi legilor europene ratificate de Ucraina, trebuie protejate şcolile minorităţilor naţionale, pentru a nu fi asimilate, pentru că spre asta merge, spre asimilare. Nu ni se răspunde în esenţă niciodată, suntem purtaţi dintr-o parte în alta, iar perspectiva noastră este destul de proastă’, spune Arcadie Moisei.
Problema este semnalată şi de academicianul Vasile Tărâţeanu, preşedintele Centrului Cultural Român ‘Eudoxiu Hurmuzachi’ din Cernăuţi, care avertizează că în câţiva ani se va ajunge la situaţia în care bunicii nu se vor mai înţelege cu nepoţii.
‘Politicienii ucraineni fac tot posibilul ca numărul nostru să scadă de la un an la altul şi duc această politică prin diverse căi foarte subversive. Cea mai dureroasă şi cu consecinţe absolut distrugătoare este lichidarea reţelei de învăţământ în limba română. În acest scop, ei fac tot posibilul pentru a-i convinge pe părinţii noştri, ca să ne-o facem cu mâna noastră. Mulţi dintre părinţi au fost induşi în eroare şi merg la directorul şcolii, depun cerere pentru ca copiii lor să continue studiile în limba ucraineană, nu în română. Iată ce paradox, e o mancurtizare a noastră şi în cazul acesta e foarte greu să protestezi împotriva autorităţilor, să demonstrezi politica lor subversivă, pentru că ei se ascund foarte abil în spatele unor părinţi şi a unor români inconştienţi care şi-au pierdut demnitatea lor naţională’, afirmă Vasile Tărâţeanu.
Potrivit datelor istorice, în 1940 în regiunea Cernăuţi erau 114 şcoli cu predare în limba română, anul trecut funcţionau 67, pentru ca acum, în 2016, să se ajungă la 63 de şcoli româneşti şi 18 bilingve, acestea din urmă având perspectiva ucrainizării complete.
‘Avem 63 de şcoli cu limba de predare română şi 18 bilingve, din care una e ucrainizată complet, în altele se merge spre asta şi mai avem şcoli care au perspectivă de ucrainizare totală. Paralel cu aceea că sunt multe sate unde majoritatea populaţiei este română, dar şcolile au fost în ucraineană. Aşa s-a început din anii 40 şi aşa a rămas’, explică Arcadie Moisei.
După o scurtă oprire la Cernăuţi pornim spre satul Ciudei, acolo unde are loc un spectacol folcloric, parte a unui proiect derulat de Institutul Cultural Român, prin Direcţia ‘Românii din Afara Graniţelor’, în care părinţii români au fost încurajaţi să îşi dea copiii la şcoli româneşti şi să nu mai cadă pradă ideii conform căreia aceştia vor fi dezavantajaţi în parcursul lor profesional dacă nu învaţă în limba statului.
Pe scena casei de cultură din localitate, academicianul Vasile Tărâţeanu le spune părinţilor veniţi la spectacol că cel mai mare păcat este să renunţi la limba maternă, la credinţa strămoşească, la propria istorie a neamului şi îi avertizează că tot mai mulţi au pornit pe o cale greşită, a înstrăinării de propria lor fiinţă.
‘Noi trebuie să rămânem ceea ce am fost lăsaţi de bunul Dumnezeu: români şi punctum, cum spunea Eminescu. Să respectăm legile acestui stat, cetăţenii căruia suntem, să studiem limba de stat ucraineană, pentru asta este obiectul ‘limba şi literatura ucraineană’, dar celelalte obiecte, pentru a le însuşi mai bine, trebuie să le studiem în limba noastră maternă, limba pe care am auzit-o prima oară (…) şi în care ne-au învăţat părinţii noştri. Şi tot părinţii greşesc acum, când s-au luat după sfaturile unor politicieni de doi bani care spun că învăţând în limba română, copiii lor nu vor avea perspectivă. Greşesc şi denaturează politica statului ucrainean, pentru că nicăieri în Constituţia statului ucrainean nu scrie că populaţiile autohtone, minorităţile naţionale, trebuie deznaţionalizate şi asimilate. Cu părere de rău, acest lucru se întâmplă în multe localităţi’, afirmă Vasile Tărâţeanu.
La rândul său, istoricul Dumitru Covalciuc îi mustră pe părinţii care aleg să-şi dea copiii în clase cu predare în limba ucraineană şi le reaminteşte faptul că multe sate s-au ucrainizat, după ce în ele au fost deschise şcoli cu predare în limba de stat.
