Paul Ciuci, compozitor, chitarist şi vocalist al trupei Compact, este una dintre cele mai apreciate voci ale rock-ului românesc.
Artistul şi-a început cariera muzicală în anii '70, alături de Aurel (Leluţ) Vasilescu, în trupa Telegraf, ulterior, printr-o succesiune de împrejurări fericite, pornind la drum alături de Costi Cămărăşan şi Teo Peter, în grupul muzical „Compact“, cu care au şi scris istorie. În interviul acordat „României libere“, rockerul Paul Ciuci a povestit despre întâlnirea cu muzica, despre emoţiile primelor concerte şi despre străina care avea să devină muza melodiei de neuitat, „Fata din vis“, dar şi despre ce a însemnat să fii rocker într-o perioadă represivă.
România liberă: La 9 ani aţi început să învăţaţi să cântaţi la chitara primită chiar de la mama dumneavoastră. Aţi ales acest instrument în mod special sau a fost doar o pură întâmplare (fericită)?
Paul Ciuci: Nu mi se pare nimic întâmplător, chiar dacă uneori aşa se prezintă evenimentele din viaţa mea. Chitara a fost un instrument care m-a fascinat de la început… asta înseamnă anul 1964, când am văzut pentru prima oară la Câmpia Turzii oraşul meu natal, trupa Los Paraguayos care avea mulţi chitarişti şi erau, ca apariţie scenică, foarte exotici. Mi-au plăcut mult de tot. Cred că acela a fost momentul care, în subconştientul meu, a „încolţit“ ideea de a cânta la acest instrument.
Apoi gheaţa s-a spart cu prima audiţie a The Beatles şi totul a devenit şi mai clar acasă la un prieten care a făcut rost de un disc single pe 45 de turaţii cu The Rolling Stones şi ştiu că acolo din cele două cântece, unul pe o faţă altul pe cealaltă faţă a discului, era Honky Tonk Women. Şi în ziua de azi mă înfior de emoţie când ascult această piesă. Intro-ul acela de tobe şi secvenţa aceea de chitară mă fascinează şi azi.
Cum şi când aţi ştiut că destinul dumneavoastră este să fiţi pe scenă?
Tot aşa pot spune că, după ce am început să mă „bâlbâi“ pe chitară şi să descopăr o lume minunată de sunete pe care acest instrument ţi-o poate dărui, la Turda au venit, în concert, o trupă din Polonia pe nume „Chitările Roşii“. Eram în sală cu mama, care mă însoţea pentru că aveam doar 9 ani. Atunci pe scenă, totul, decorul, sunetul, oamenii din sala plină care cântau şi aplaudau, au creat în mintea mea cadrul perfect ca să îmi doresc să fiu şi eu pe scenă.
Ajuns acasă am început să petrec şi mai mult timp cu chitara mea, am început să adun reviste care erau aduse de „dincolo“, am început ore în şir să cânt în faţa oglinzii, închipuindu-mi cum va fi primul meu concert în faţa unei săli atât de pline ca şi cea văzută atunci în seara aceea magică de la Turda. A trebuit să aştept ceva vreme, nu prea mult pentru că mi-am făcut o trupă, prima din viaţa mea, cu doi colegi de clasă: cu Levente şi Klaus. Hehehe, pe unde or fi ei acum, cu care am împărţit emoţiile scenei şi unde primele aplauze „m‑au îmbătat“ de fericire mai mult decât ar fi făcut-o un pahar cu vin. Abia aştept să fiu pe scenă şi la Arenele Romane, pe 15 iunie, în concertul „Ca pe vremuri“.
Ce altă meserie aţi fi ales să practicaţi dacă nu v-ar fi cucerit muzica?
Mi-a plăcut mereu „priceperea şi ştiinţa de a vindeca oameni“. Nu ştiu de unde această pasiune a mea de a citi totul sau aproape totul, în orice caz mult mai mult decât ar face-o un adolescent de vârsta mea de atunci, aşadar de a citi mult despre boli, medicamente etc. M-au fascinat, dacă poţi crede, „agendele medicale“ pentru care am făcut o pasiune aproape la fel de mare ca şi pentru muzică. Ştiam la un moment dat toate ingredientele care intră în compoziţia aspirinei. Ştiam cum se numesc antiinflamatoarele.
Uneori, la farmacie, farmacista stătea cu gura căscată când îi spuneam că nu vreau un anumit medicament pentru că e prea scump şi poate să-mi dea unul mai ieftin pentru că are în compoziţie aceeaşi cantitate de ibuprofen (de exemplu: Modafen versus Rupan). Asta mi-ar fi plăcut să fac: medicină sau farmacie sau orice altceva legat de funcţionalitatea echilibrată a organismului omenesc! Am ajuns însă pe alt teritoriu care, ca şi primul, dacă e făcut cu drag şi pasiune poate aduce „vindecare“ şi bucurie sufletului nostru.
Ce artişti/formaţii v-au influenţat parcursul artistic? Cum reuşeaţi să faceţi rost de discuri cu formaţiile preferate, în perioada comunistă?
Sunt mulţi artişti care mi-au influenţat gustul şi pasiunea pentru muzică. Prea mulţi ca să-i enumăr aici. De discuri şi reviste muzicale, pe vemea aceea, se făcea rost foarte greu. Ştiu că am început cu colecţionarea de timbre pe care apoi le puneam într-un plic cu o adresă din Belgia, Anglia, Franţa sau Germania, o dădeam unui şofer de tir pe care, la întoarcere, îl aşteptam la marginea oraşului şi-mi dădea discul sau revistele. Ţine cont, te rog, că nu erau telefoane mobile atunci. Totul mergea pe încredere şi îţi jur că niciodată nu a lipsit de la „întâlnire“ cel cu care trebuia să mă întâlnesc pentru a lua pachetul.
Care este povestea cooptării dumneavoastră în trupa Compact? Îi ascultaţi pe Teo Peter şi Costi Cămărăşan dinainte să vă propună să vă alăturaţi grupului?
Lucrurile au stat exact invers. Ei ne-au ascultat la festivalul de la Mediaş, Vox Transilvania, din anul 1980, unde ne-am clasificat eu şi Telegraf pe locul întâi. Apoi, venind vara, am mers la Costineşti, la Forum, unde se ţinea un alt festival de rock şi unde am luat locul întâi ca trupă şi eu, locul întâi la secţiunea solişti vocali. Acolo ne-am întâlnit a doua oară cu Teo, care a venit la noi şi ne-a propus (împreună cu Cămărăşan) să ne alăturăm Compactului.
Eu am zis să aştepte să vină toamna şi vom lua o hotărâre. Ei voiau să-l păstreze la tobe pe Ladislau Balasz de la Metrock, iar eu am condiţionat venirea mea în Compact doar dacă îl acceptă pe Vasilescu Leluţ la tobe, altfel, îmi pare rău, dar voi continua cu Telegraf. Am mai pus o condiţie esenţială, zic eu, pentru ceea ce va deveni Compact peste ani de zile: renunţăm la repertoriul aproape în totalitate internaţional pe care-l cântau ei atunci şi vom începe să cântăm româneşte şi compoziţiile mele şi ale lui Costi, pe care după aceea s-a construit şi aşa a devenit cunoscut numele de Compact.
Care este prima amintire dintr-un concert alături de trupa Compact?
Prima amintire ce-mi vine în minte a fost cea legată de concertul nostru de la Clubul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde, înainte de începerea spectacolului, eu şi Leluţ, nefiind încă cunoscuţi, ascultam în mulţime ce ziceau unul sau altul. „Mă, am auzit că au venit doi de la Telegraf şi cântă româneşte şi trupa e grozavă“, aşa a fost. Apoi au urmat turnee unde începuserăm deja să avem 90% din repertoriu compoziţiile noastre. Mai cântam Dire Straits sau pe litoral la Costineşti AC/DC, Boston, Judas Priest, cam aşa a fost începutul.
Cine era cel mai popular membru Compact printre fane?
Teo era de departe cel mai bun la bancuri, foarte popular, fiind o fire foarte veselă şi deschisă. Costi Cămărăşan era un tehnician perfect. Datorită lui trupa funcţiona tehnic şi sonor foarte bine. Leluţ a făcut echipa tare nebunatică cu Teo, iar eu nu prea participam la „serile şi chefurile“ monstru care se desfăşurau în turnee pentru simplul motiv că trebuia să fiu în formă fizică şi componistică foarte bună pentru a putea cânta a doua, a treia şi patra oară în turneele lungi de câte 35-40 de zile pe care Compact le avea în acea perioadă.
Atunci nu exista termenul de „play-back“, ori cântai ori te lăsai de treaba asta, aşa că eram concentrat pe compoziţii personale cu care trupa câştiga din ce în ce mai multe premii şi mai mulţi fani peste tot. Apoi la sunet şi tehnic i-am avut pe Liviu Szekely, pe Julio, apoi pe Sandu Grosu şi fiecare dintre ei erau foarte buni.
Aţi avut probleme cu autorităţile comuniste, din cauza genului de muzică pe care îl abordaţi sau din cauza aspectului „rebel“ de rocker?
Nu am avut probleme atât de mari pe cât trecerea timpului le-ar putea da vreo importanță. N-am fost o trupă de dizidenţi şi nici n-am suferit de pe urma atitudinii noastre în concerte, doar episodic. Uneori, unele versuri nu au trecut de cenzura din acea perioadă şi am fost suspendaţi trei luni interzicându-ne dreptul de a mai susţine concerte, dar asta a fost din cauza noastră.
De exemplu, trebuia să avem un concert în Baia Mare, iar noi, la ora începerii concertului, eram încă la Negreşti-Oaş pe malul unui lac cu nişte prieteni care ne-au invitat acolo, eram beţi, plini de funingine de la grătare şi pur şi simplu nimeni nu mai ştia când este concertul, aşa că am fost suspendaţi la cererea expresă a celui care, atunci, conducea oraşul şi care venise „aranjat şi puţulit“ cu toată familia să ne vadă. Ne-am căit şi ne-am cerut scuze, dar nu a fost suficient.
Cum era să fii rocker în perioada anilor ’70 – ’80, într-o perioadă în care s-au înmulţit restricţiile comunismului?
În mentalitatea şi viziunea unora de atunci, rocker însemna un individ care bea mult, care mirosea urât şi era primitiv, cu un comportament violent şi necivilizat. Nimic mai fals. Mulţi erau „tobă de carte“, majoritatea dintre ei studenţi eminenţi şi cu o dorinţă şi pasiune imensă pentru muzică bună rock sau folk. Eh, prejudecăţi care străbat timpul şi dispar tare greu.
Cum aţi reuşit să treceţi peste tragica pierdere a lui Teo Peter şi a chitaristului Emil Laghia?
Foarte greu. A fost un moment de cumpănă tare dramatic, mai ales că dispariţia celor doi a fost la o distanţă foarte scurtă una de cealaltă. A contat mult sprijinul şi suportul fanilor care au dorit să nu ne oprim.
Aţi cântat alături de Sfinx Experience şi Compact în numeroase ţări din Europa şi în SUA. Este publicul străin diferit de cel de acasă?
Dacă mă întrebi de public, în general, nu este foarte diferit. Cu toţii vor să vină să asculte muzică bună şi să-şi vadă artistul preferat. Dacă mă întrebi dacă este vreo diferenţă între românii „de dincolo“ şi cei de aici pot spune că da, este. Diferenţa este că cei de aici încă mai înghit „artişti“ care fac play-back şi vor cât mai multe spectacole gratuite (gen: mici şi bere), iar românii „de dincolo“ plătesc bilet (evident la artistul pe care-l preferă) şi îi amendează imediat pe „artiştii-făcătură“ care îşi permit să-i desconsidere făcând play-back în faţa lor.
Dintre trupele de astăzi, din ţară şi din afară, cu cine v-ar plăcea să colaboraţi?
Sunt foarte mulţi artişti şi instrumentişti talentaţi. Am colaborat şi cu cei „din vechea gardă“ (Ştefan Bănică jr., Minculescu, Loredana, Brenciu) şi cu cei tineri. Smiley, de exemplu, cu care am avut o colaborare tare bine primită de public: este vorba de cântecul „La mulţi ani, iubirea mea!“, cântec produs de Smiley şi echipa lui.
Am colabora cu orice artist care îşi respectă publicul, care este talentat, care nu cântă fals şi care nu face play-back. Pe aceeaşi scenă am fost cu: Europe, Bonnie Tyler, Deep Purple, Scorpions.
Credeţi că mai există muzicieni de valoare care pot resuscita scena rock românească?
Da, cred că sunt. Sper să-şi facă loc, să dea din coate pentru că e trist, dar adevărat că un talent în România nu e suficient să câştige o competiţie la televizor. Trebuie susţinut, ajutat şi rodat în concerte, turnee, lucruri care par tot mai îndepărtate de prezentul cenuşiu al societăţii noastre. Tot ce le doresc este să nu renunţe. După nori vine seninul, iar lumina întotdeauna a strălucit şi a învins întunericul.
Melodia „Fata din vis“ este un reper în istoria muzicii rock din România. Cine este muza?
Mă bucur să pot spune că „Fata din vis“ este un cântec pe care îl doresc foarte mulţi să-l cânte şi este la fel de cerut în concertele noastre. Muza este o fată din Alba Iulia, întâlnită într-un tren îngheţat dintr-o toamnă târzie, la ceas târziu şi pe care niciodată de atunci n-am mai revăzut-o. Crede-mă că am încercat să dau de ea, dar orice încercare a fost fără succes. Pur şi simplu nu a mai apărut şi nici nu am mai întâlnit-o din acea noapte.
Ca pe vremuri. Povestea vacanţelor rebele
Holograf, Iris, alături de Cristi Minculescu, şi Compact, trupele legendare ale rockului românesc, vor cânta din nou pe aceeaşi scenă, într-un spectacol de 5 ore.
Concertul „Ca pe vremuri“ de pe 15 iunie aduce împreună fanii Holograf, Iris şi Compact, din perioada cea mai fericită a unei generaţii care s-a născut şi a copilărit în comunism, descoperind gustul democraţiei, al exprimării libere, al primelor iubiri, pe muzica idolilor lor.
Hituri precum „Fata din vis“, „Cântec pentru prieteni“ (Compact), „Baby“, „Cine mă strigă în noapte“ (Iris), „Banii vorbesc“, „Să nu-mi iei niciodată dragostea“ (Holograf), vor răsuna de pe scena Arenelor Romane şi de pe buzele miilor de nostalgici care îşi vor depăna amintirile cele mai dragi alături de trupele de suflet ale adolescenţei. „România liberă“ este partener media.
