Colaborarea cu Francis Ford Coppola – “inceputul unei frumoase prietenii”

Interviu cu Mihai Malaimare Jr., pentru care realitatea a depasit imaginatia

A studiat la UNATC. A semnat imaginea scurtmetrajelor “Apartamentul” si “Canton” de Constantin Popescu, precum si pe cea a lungmetrajelor “Lotus” de Ioan Carmazan si “Pacala se intoarce” de Geo Saizescu. Visa in facultate sa ia Premiul UCIN pentru imagine si l-a luat pentru “Lotus”. Nici in cele mai euforice visuri n-ar fi indraznit sa spere ca va lucra intr-o zi cu Francis Ford Coppola. La 30 de ani, Mihai Malaimare Jr. se afla in pragul unui salt de proportii. Dupa “Youth Without Youth”, Francis Ford Coppola vrea sa-l ia si la urmatorul sau film.

– Cum ai ajuns sa lucrezi cu Francis Ford Coppola?
– Eram intr-o prospectie si am primit un telefon de la Calin Papura. “Noteaza-ti numarul lui Francis Ford Coppola si suna-l, ca vrea sa discute cu tine.” Iti dai seama cum suna chestia asta. Stiam ca e in tara, stiam ca vrea sa inceapa un film, stiam ca Ticuta (n.red. – Constantin Popescu) se vazuse cu el, Corina Stavila, Mihai Bogos, Calin si Gloria (n.red. – Papura)… cam toata echipa de la “Canton”. Stiam, si totusi mi se parea o gluma. “Suna-l pe Coppola…”. Mi-am notat numarul pe pachetul de tigari si l-am sunat a doua zi. Prima intalnire a durat cam 20 de minute. Mi-a spus ca vrea sa cunoasca actori si operatori romani si cat mai multi cu putinta, ca vrea sa faca niste teste – opt zile, 3-4 actori si un operator in fiecare zi. Nu m-am gandit niciun moment ca o sa ajung sa lucrez cu el. Ma gandeam cat de norocos sunt ca stau langa el si ca urma sa filmam impreuna opt ore saptamana care urma. Stiam de la tata ca aproape 90% din meseria asta inseamna noroc. Meritul meu a fost ca norocul m-a gasit pregatit. Si am sa sustin chestia asta mult si bine. La asa-zisul test au fost operatori pe care-i admir si in care cred, si unii dintre ei imi sunt chiar prieteni. E stupid sa spui: “Am fost cel mai bun”. Nu facem suruburi, e o meserie in care e greu sa cantaresti valoarea fiecaruia. Cred ca, intr-un final, m-a ales pentru ca a crezut ca ne putem intelege, ca putem comunica. E o chestie pe care n-am invatat-o in scoala, dar pe care am invatat-o impreuna cu Ticuta. E extrem de important sa te intelegi cu regizorul, sa comunici, uneori chiar telepatic. La cateva luni bune de la testul respectiv am primit doua e-mail-uri. Unul in care Francis imi explica stilul lui de lucru si ma ruga sa incerc sa ma adaptez, si altul care continea prima varianta de scenariu. Au trecut aproape doi ani de atunci.

“Daca ma gandeam cu cine lucrez, clacam…”

– Suna poate deplasat sa te intreb prin ce difera munca la un asemenea film de cea la un film romanesc, dar spune-mi te rog care au fost lucrurile care te-au impresionat cel mai mult.
– Cred ca trebuie precizat cu ce comparam filmul romanesc. Pentru ca nu-l comparam cu o superproductie comerciala. In cazul de fata il comparam cu un film, cum ii place lui Francis sa spuna, “un film personal”. Si trebuie sa precizam si care film romanesc trebuie comparat cu “Youth Without Youth”. Daca e sa comparam filmele semnate de Radu Muntean, Cornel Porumboiu, Catalin Mitulescu, Cristi Puiu, Constantin Popescu, Cristi Mungiu (in ordinea ultimelor aparitii, nu ordinea e relevanta) cu filmul la care lucrez, vom gasi nenumarate asemanari. Culmea!!! Dar asa vad eu… Adica: un film trebuie facut din suflet, cu daruire totala, obsesiva. Un film se termina atunci cand regizorul simte ca l-a terminat cu adevarat, cand simte ca a spus tot ce vroia sa spuna cu acel film. Toti cei pe care i-am mentionat mai sus lucreaza la filmele lor de la primele fraze pana la designul afisului – si cred ca asa e normal. Insa, deocamdata, multe dintre filmele finantate de CNC apar in stilul “hai repede, sa nu se prinda nimeni, sa nu ne-ntrebe nimeni cum l-am facut si sa nu facem mare valva”. Iar asta e un alt soi de film romanesc, despre care nu cred ca merita sa discutam. Deci… lucrez de aproape doi ani la “YWY” si ma bucur si acum, cand filmam mici adaugiri, pentru ca eu cred in el, pentru ca regizorul m-a facut sa cred in el. M-a impresionat daruirea totala si faptul ca acest stil de daruire totala nu-mi era strain.
– Te-a speriat ideea ca lucrezi cu unul dintre cei mai mari regizori?
– Am incercat sa tratez proiectul asta ca pe oricare altul. Daca ma gandeam macar cinci minute ce filme a mai facut si cu ce operatori a mai lucrat, clacam instantaneu. Ma gandeam ca e un film obisnuit si ca trebuie sa-mi fac treaba cat pot de bine. Ma mai incurcau admiratorii lui, care veneau sa ceara autografe tinand in mana DVD-uri cu “Apocalypse Now” sau “The Godfather”.

“Am inceput bine, nu cu monstruleti si impuscaturi…”

– Te-ar tenta o cariera internationala? Ai lasa Romania cu inima deschisa pentru a face filme in strainatate?
– Cred ca pe oricine tenteaza o cariera internationala. Eu am inceput-o poate fara sa realizez. Acum incep sa ma trezesc. Postproductia e perioada cea mai frumoasa din punctul meu de vedere. Astept cu nerabdare etalonajul si intre timp ma uit cum filmul ia nastere, cum se imbina toate elementele, cum zgomotele si muzica vin sa sustina imaginea. Una peste alta, am timp sa ma gandesc si sa ma bucur. Cred ca e mare lucru sa ai sansa sa-ti incepi cariera internationala cu un film ca “Youth Without Youth” si nu cu monstruleti sau impuscaturi. Nu vad insa de ce as lasa Romania. Senzatia mea e ca avem o sansa unica aici. Incepem sa punem bazele unei cinematografii, ne adunam, ne intelegem. Si daca e sa judeci dupa premiile obtinute in ultimii ani de regizorii tineri, constati ca o cariera la fel de internationala ti-o ofera si Romania.
– Te vezi, asa, peste vreo 10 ani sau chiar mai devreme cu Oscarul in brate?
– E greu de zis. Speram, in facultate fiind, sa fac lungmetraj si sa iau premiul UCIN pentru imagine. Dupa trei ani de la licenta ma dadeam cu capul de pereti ca nu lucrez si nu mai speram nimic. Au mai trecut doi ani si am si debutat, si am luat si UCIN-ul. Dar nu cred ca trebuie sa alergam dupa premii. Cred ca trebuie sa ne straduim sa lasam ceva in urma noastra, ceva in care sa credem noi in primul rand.


– Te-ai inteles bine cu Francis Ford Coppola? Ti-a ascultat parerile?
– Ne-am inteles foarte bine, dar cred ca el stia ca o sa ne intelegem din momentul in care s-a hotarat sa-mi dea sansa asta. Cred ca toti regizorii mari asculta parerile colaboratorilor. Venea pe platou si ne spunea cum se gandise sa filmeze scenele din ziua respectiva, apoi ne intreba ce parere avem. Daca ideile erau total opuse filmam ambele variante. Vazand acum filmul montat, imi dau seama ca solutiile lui erau cele mai bune. Asta e iar o chestie care nu se invata in scoala: singurul om din echipa care are filmul in cap e regizorul. Degeaba ii dai imagini frumoase sau interpretari minunate daca ele n-au legatura cu povestea lui. Dar calmul ala cu care Francis ne spune “ok, we'll do it your way also” (n.red. – “bine, facem si cum spui tu”) si senzatia de jena cand iti dadeai seama ca “your way” era pe langa poveste sunt lucruri pe care le simti doar alaturi de un mare regizor. Si inveti din mers, fara nervi, fara stres. Si cu echipa am avut noroc. Am avut, dupa parerea mea, cea mai profesionista echipa de imagine pe care si-o poate dori un operator. M-au ajutat enorm si am invatat extrem de multe de la ei. Un mare avantaj al echipei noastre (camera, electrica, grip) a fost media de varsta (care nu depasea 30 de ani).