Adevărul trebuie spus chiar şi atunci când pare imposibil şi consecinţele înspăimântătoare. Însă, înainte de a intra în miezul chestiunii, am să vă povestesc despre sistemul corupt, clientelar şi falimentar din sistemul de învăţământ din Washington D.C. înaintea sosirii unui politician (primarul Adrian Fenty se numea). Pare că nu are legătură, dar îngăduiţi-mi digresiunea.
În Washington D.C., primarul numeşte cancelarul pe Educaţie, care a fost un profesionist cu rezultate foarte bune, un tehnocrat pursânge (mă rog, la noi şi această noţiune a fost făcută praf). Majoritatea uşilor care se des-chideau în campania domnului în cauză cereau o reformă profundă, radicală, în domeniul educaţiei. Oamenii cereau ceva, dar nu ştiau dacă pot şi duce consecinţele, un pic ca românii cu anticorupţia. Odată ales, Fenty a făcut ceva ce foarte puţini politicieni sunt dispuşi să facă: şi-a folosit toată puterea politică şi a transferat decizia în integralitate unui reformator radical, asumându-şi inclusiv posibilitatea de a pierde alegerile următoare.
Michelle Rhee, cea care se va regăsi ani mai târziu pe coperta unei reviste cu mătura în mână, a operat chirurgical, a creat un sistem de performanţă bazat pe dovezi, a ridicat nivelul de remunerare al celor care meritau din subordine, a insuflat un sistem de tip „se poate face şi altfel“, a inspirat schimbare, deschidere, performanţă, rezultate.
A trebuit însă, pentru a ajunge la performanțe, să opereze şi destul de brutal. Nu a închis oameni, însă i-a concediat, eliminând din sistemul de educaţie profesorii neperformanţi care timp de doi ani nu-şi îndeplineau criteriile de specialitate. A închis şi şcoli, a creat un precedent care a înfuriat cel mai mare sindicat din America din domeniul educaţiei (dacă era posibil la Washington, devenea posibil în toată America), iar sindicatul a pus la bătaie peste un milion de dolari împotriva realegerii primarului care o susţinea şi a făcut contracampanie furibundă.
Rezultatul a fost demisia lui Michelle (devenită port-stindard pentru reformatori), forţată de valul mediatic foarte politizat. Atenţie însă, sistemul pus pe picioare de ea a rămas în picioare, fiind preluat de un adjunct şi dus mai departe, producând rezultate şi în ziua de azi.
Paralela nu e greu de intuit. O profesionistă desăvârşită a fost pusă să se ocupe de un domeniu sensibil. A devenit un procuror cu rezultate imense, a arătat că se poate face performanţă, că se pot obţine rezultate. Un întreg angrenaj de piedici s-a ridicat în faţă. Orice pată, chiar şi cea mai minusculă, din dosarul personal nu şterge în vreun fel co-rectitudinea profesională, probată în instanţele naţionale, a dosarelor semnate de ea, prin care foşti moguli, deputaţi, senatori, potentaţi şi-au micşorat raza de acţiune de la scara întregii Românii (suprafaţă 238.391 km pătraţi) la scara unei celule de puşcărie de 3 pe 2 cu paturi suprapuse.
A continuat să pună pe picioare un sistem solid, care produce rezultate, însă descărcarea uriaşă de energii şi furie – vortexul mediatic – face în aşa fel încât la un moment dat intervine o alegere foar-te greu de făcut. Prima alegere este de a se menţine în picioare sistemul cu rezultatele lui pozitive, anume diminuarea infracţionalităţii la nivel înalt, eliminarea impunităţii celor care acumulează putere politică şi financiară, cu preţul plecării unuia dintre artizanii succesului. A doua alegere, cea care riscă să prevaleze, este de a dilua înseşi principiile de la temelia succesului din prezent doar din dorinţa de a proţăpi o persoană în funcţie, de a-i bate în cuie turul pantalonilor de scaunul respectiv, de teamă că fără ea ar cădea ca un domino toată structura.
La scara istoriei, toţi reformatorii disruptivi ajung, pe drept sau mai mult pe nedrept, un fel de praf pe drumul istoriei care se clădeşte cu efortul lor. Monica Macovei îşi va termina mandatul de europarlamentar, şi din ministrul care a desfiinţat SIPA şi a întărit DNA nu va mai rămâne nici urmă. Singurul ministru care şi-a desfiinţat propriul mi-nister (Ministerul Comunicaţiilor) rămâne un nume necunoscut. Da-niel Morar face lucruri notabile – gen obligarea efectuării interceptărilor cu tehnica DNA, şi nu a SRI –, însă are alt job. La fel se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, şi cu Codruța Kövesi, că ne place sau nu, că suntem fani sau duşmani.
Angrenajul instituţional va rezista, chiar dacă va pierde ceva din viteză, nu se va prăbuşi cum vor pușcăriabilii, unii patroni media şi alţi domni şi doamne. Dnei Kövesi nu i se va întâmpla nimic, va primi un fellowship la o universitate americană. De ce spun asta? Pentru că, oricât ar încerca să minimalizeze unii plagiatul, hoţia de cuvinte şi copy-paste-ul, trebuie să aplicăm acelaşi standard ca în celelalte cazuri, fără deosebire dacă vorbim de Oprea, Ponta sau Kövesi. Verdictul de corectitudine în proporţie de 95% pentru un procuror general pe mine unul nu mă încântă, cum spunea foarte bine un simplu cititor al ştirii respective, „procurorul general trebuie să fie 100%, chiar 150% onest“. E nedrept că a fost găsit călcâiul lui Ahile şi săgeţi mediatice au mers înspre el, dar asta este realitatea, chiar a fost găsită „vulnerabilitatea de dosar“.
Nu stau să discut cum, interesele sunt destul de clare, dar evidența nu poate fi negată. Orice altceva, gen diluarea standardelor, convingerea oamenilor cu procentele când plagiatul ori există, ori nu există, sau înlocuirea sintagmei „plagiat“ cu sintagma „similitudine“, ne-ar transforma în nişte contorsionişti din regnul celor denumiţi de Churchill „minunea de la circ fără şira spinării“. În locul dnei Kövesi ar trebui cineva gen Daniel Morar (care din păcate are două mandate deja) – mult mai discret mediatic, mult mai puţin dispus să vorbească despre „binele tuturor“, strict concentrat pe meserie şi eficient. Dna Kövesi va rămâne drept al doilea şef eficient al instituţiei; îl aşteptăm pe al treilea. Iar dacă lucrurile vor trena dincolo de mandatul Guvernului Cioloș, cum e probabil, să nu uităm că numirea riscă să o facă, din partea viitorului ministru al Justiţiei, vreun epigon al Rodicăi Stănoiu din viitorul guvern PSD.
