» A venit pentru lansarea filmului sau, "Un roman de duzina"/"Roman de gare", promovare careia ii consacra un turneu amplu.
» La conferinta de presa a
spus ca ii e recunoscator Noului Val pentru ca a invatat cum sa nu faca filme.
» In timpul razboiului,
mama sa il lasa in cinematografe, unde Gestapo-ul nu-i cauta pe copiii evrei.
» O cariera prolifica
Un sondaj realizat in 1989 printre francezi il indica pe Claude Lelouch drept cel mai cunoscut regizor din Franta. Anul trecut, pentru a sarbatori 50 de ani de cariera si 40 de filme, Claude Lelouch a terminat "Roman de gare". Initial, cineastul afirmase ca e doar producatorul filmului, dar, cand Cannes-ul a decis sa-l omagieze luand filmul in Selectia Oficiala, si-a recunoscut paternitatea.
» Ati spus la un moment dat ca facutul filmelor e ca un spermatozoid: doar unul la un milion isi atinge tinta. De asta ati facut multe filme, 41?
– Am facut 41 de filme pentru ca am simtit nevoia sa spun 41 de povesti. Nu am un program anume. Inca de cand m-am nascut, nu stiu cine mi-a umplut agenda, dar am fost fascinat de aceasta lume si nu m-am plictisit o secunda. Sunt persoana cea mai nepotrivita pentru a explica ce mi s-a intamplat. M-am lasat dus de evenimente, iar sansa pe care am avut-o s-a numit simtul improvizatiei. Ma adaptez la orice situatie – timpului nefavorabil, vremii bune –, ma adaptez barbatilor, femeilor, animalelor, naturii.
» De aici va vine aceasta energie?
– Din dragostea pe care o am pentru viata. Sunt foarte, foarte curios – aceasta este cea mai importanta calitate a mea. Ma intereseaza oamenii, povestile. Ma trezesc foarte devreme dimineata, la ora 5 sau 6, ca sa nu ratez spectacolul. Viata este un film extraordinar si n-am nici un chef sa dorm in timpul proiectiei.
» Ati fost mereu asa?
– Dintotdeauna. Cand eram mic, eram foarte nefericit pentru ca trebuia sa merg la scoala. Nu puteam sta in clasa. La un moment dat, ma ridicam si ieseam. Afara era frumos, erau lucruri pe care le puteam vedea. M-au tot dat afara din scoli.
» Probabil ca aceasta agenda de care vorbeati mai sus a fost umpluta de parintii dumneavoastra, care s-au cunoscut intr-o sala de cinema unde rula un film cu Fred Astaire si Ginger Rogers. si-au dorit ca fiul lor sa aiba o cariera legata de film?
– Poate. Eu m-am nascut inaintea celui de-al doilea razboi mondial, am trait razboiul, asistand la un spectacol extraordinar. Spectacolul umanitatii ma fascineaza, si pe el tot incerc eu sa-l filmez. De aceea sunt foarte trist pentru ca am 70 de ani si stiu ca mai am putin timp la dispozitie, desi mai am o groaza de filme in cap. Sunt tot mai presat de timp pentru ca ma apropii de linia de sosire.
» Ati facut totusi in mare parte un film pe an…
– Da, aproape. Eu nu imi pun probleme de genul asta decat atunci cand calatoresc sau dau interviuri. Ma amuza sa dau interviuri pentru ca pot sa-mi trag sufletul. Cred ca toate intalnirile pe care le am in acest moment – caci aproape am facut inconjurul lumii cu acest film – imi fac bine pentru ca ma incetinesc un pic. Eu niciodata nu mi-am pus intrebari, pentru ca sunt ceea ce se cheama un razbatator, merg tot timpul inainte. Uneori am dreptate, alteori nu. Am cunoscut si mari succese, si mari esecuri. Viata mea e facuta din suisuri si coborasuri.
"Tot ce am reusit in viata am ratat mai intai"
» Da, spuneati intr-un interviu ca oamenii de azi sunt rasfatati si ca, de fapt, numai din suferinta invatam.
– Cea mai buna scoala din lume este esecul. Eu sunt autodidact si tot ce am reusit in viata am ratat mai intai.
» Trebuie sa fii foarte puternic sa ai sase esecuri cu sase filme pana la un mare succes, cum ati avut cu "Un barbat si o femeie", in 1966.
– Da. si apoi trebuie sa stii sa-ti asumi esecurile si sa spui ca numai tu esti vinovat. Daca nu faci asa, esecul nu-ti va folosi la nimic.
» Poate trebuie sa cauti masura corecta intre tine si ceilalti.
– Nu. Cand nu merge, e din vina mea. Daca am avut o poveste de dragoste care n-a mers, am spus ca a fost din vina mea. Niciodata n-am dat vina pe partenera. Chiar asa a fost. Mi-am inselat toate sotiile cu filmul.
» Dar erau avertizate, nu?
– Da, prima zi merge, insa din a doua devine greu. Mi-am consacrat intreaga viata cinematografului. E ca si copilul pentru o femeie. Un copil are un rol foarte important in dificultatea care apare in interiorul unui cuplu. Azi, cand un copil ajunge intr-o familie, el ocupa mult loc. Pentru mine cinematograful a ocupat mereu un loc important.
Cei sapte copii ai mei sunt la fel de importanti ca cele 41 de filme"
» E mai important decat cei sapte copii?
– Sa spunem ca e foarte aproape de ce spuneti. Cei sapte copii ai mei sunt la fel de importanti ca cele 41 de filme. Dar este adevarat ca m-am ocupat mai mult de cinema decat de ei. Dar fac si ei cinema, toti – ma rog, cu exceptia ultimului, care e inca la scoala pentru ca are 9 ani. Fiul meu cel mare, care are 39 de ani, face acum filme publicitare, dar o sa faca regie, fiica mea cea mare face televiziune, a doua mea fiica face teatru, e actrita…
» E o traditie in familie. Tatal dumneavoastra v-a facut cadou un aparat de filmat cand ati picat bacalaureatul. As vrea sa stiu cum ati filmat cu camera ascunsa in URSS?
– Era in 1957, iar televiziunea din Québec organizase un concurs. Dadea 10.000 de dolari primei persoane care ar fi adus imagini din URSS, cu Lenin si Stalin asezati cot la cot in mausoleu. Aveam pe atunci 19 ani. M-am inscris in Partidul Comunist (era o diversiune) si am plecat la Moscova, nu inainte de a ma antrena cu camera prinsa pe piept, sub haina. Problema era ca facea zgomot, asa ca, in momentul in care am inceput sa filmez in mausoleu, i-am rugat pe cei care erau cu mine sa tuseasca. Asa am castigat cei 10.000 de dolari cu care, pe urma, mi-am creat societatea de productie, Les Films 13, care mi-a permis sa lucrez ca cineast independent.
» V-a fost greu la inceput daca nu aveati studii de specialitate?
– Nu, pentru ca cinematograful este o arta naturala. Suntem cu totii cineasti. Un om filmeaza cu ochii din momentul in care vine pe lume. Daca vrei sa-ti faci o meserie din asta, trebuie pe urma sa organizezi, sa structurezi materialul.
» Dumnezeu fiind cel mai mare cineast.
– Da, asa e. A trimis pe scena sase miliarde de indivizi si i-a facut pe toti sa creada ca au rolul principal. Exista azi sase miliarde de povesti pe pamant, toate pasionante. Traim intr-o lume a infinitului mic si a infinitului mare. stiti, eu cred ca forta mea sta in faptul ca iubesc prezentul si ca stiu sa-l folosesc. Imaginati-va ca va duc la cinema si ca va spun: "O sa ratam primele 10 minute". Daca ratati primele 10 minute si iesiti cu 10 minute inainte de sfarsit, nu mai mergeti cu mine la cinema. In viata, ajungem la un film care a inceput de mult si vom pleca inainte de final. Deci trebuie sa profitam de scenele care ni se propun.
» Eroina din "Roman de gare" nu e cumva prea toleranta cu barbatul care scrie despre ea ca e o victima?
– Nu exista personaje negative in filmul meu. Asta e viata. Suntem dusi de evenimente, ele sunt mai puternice ca dumneavoastra sau ca mine. Huguette nu e o victima, ci o persoana care traieste intens in prezent. Ea este eroina filmului, cea mai puternica persoana de pe ecran. Este o femeie din zilele noastre care viseaza, ca toate femeile, la Fat-Frumos si, cand Fat-Frumos apare, se transforma intr-o femeie fatala. Toate femeile sunt niste midinete care se transforma in femei fatale. Iar femeile de azi sunt extraordinare pentru ca sunt un amestec de barbati si femei. Huguette progreseaza in permanenta, ea creste. E foarte curioasa – imi seamana – si se hraneste din orice. Nu-i e frica sa fie coafeza, nu-i e frica sa se prostitueze, n-are chef sa le faca pe plac parintilor.
"Ii cer unui actor sa nu joace teatru"
» Ati lucrat cu toti marii actori francezi si cu mari actori americani. Ce calitati cereti de la un actor?
– Ii cer unui actor sa fie disponibil si sa nu joace teatru, ceea ce e un paradox. Sa fie modest, sa faca minimul. Nu-mi plac actorii care joaca la fel ca la teatru, ci aceia modesti, discreti. si in viata prefer oamenii modesti si discreti. Ador simplitatea, modestia si oamenii timizi.
» Exista multi actori mari care sunt timizi?
– Da. si sunt chiar foarte timizi. Cred ca cei mai mari actori din lume sunt niste oameni foarte timizi. Lino Ventura, Annie Girardot… Nu sunt siguri de ei, sunt deja foarte nefericiti in viata. Actorii sunt niste fiinte foarte nefericite, pentru ca nu au o personalitate a lor. Au nevoie sa se ascunda in spatele unui text, in spatele unui rol, in spatele unui personaj. Iar cand nu au un text sau un personaj, sunt pierduti. Pierduti. Rezista foarte greu. Marii actori sunt oameni foarte nefericiti. Sunt fericiti cand filmeaza sau cand sunt pe scena, dar seara, acasa, le vine sa se sinucida.
» Cineastii sunt mai fericiti?
– Da, pentru ca ei seamana vietii. Ei trebuie sa se ocupe de tot. Regizorul trebuie sa aiba spirit de sinteza. Un actor nu are. Eu sunt un om fericit pentru ca, atunci cand ceva nu merge, ma ocup de altceva. Imi spun "nu e numai asta". Daca e frig, ma duc unde e cald. Exista atatea posibilitati… Ma servesc de ele, asa cum face orice cineast. Cand am bani multi, fac filme scumpe, iar cand nu, filme ieftine. Un om fericit e cel care se adapteaza vremii. Arta fericirii a arta adaptarii la legile momentului. Maine dimineata pot fi fericit intr-o camera de trei metri patrati, iar mai tarziu intr-un castel.
» Dar asta nu inseamna sa faceti compromisuri, nu?
– Tot timpul facem compromisuri. Ce e acela un compromis? si sa faci placere oamenilor poate fi un compromis. Am facut multe lucruri la viata mea ca sa le fac placere celorlalti.
» Unul ar fi relatiile cu critica. Nu va plac criticii.
– Nu-mi place ideea ca asta poate fi o meserie. Cred ca publicul e criticul. El are dreptul sa fie. Cand il intrebi pe un copil ce vrea sa se faca atunci cand va fi mare, o sa spuna pompier, medic, dar nu critic.
