De la refuzul funcţionarului sau funcţionarei de stat de a da curs cererii legitime a unui cetăţean, la refuzul înaltului demnitar de a-şi recunoaşte incompetenţa sau măcar greşeala, abuzul îmbracă în societatea noastră o mie de haine. Mă revoltă când şoferul autobuzului 133 refuză să mai deschidă uşa unui călător întârziat, deşi n-a pornit încă, dar mă revoltă şi când administratorul unui restaurant sau hotel aparţinând altcuiva îşi face de cap acolo de parcă ar fi moşia lui tac-su. Ce să mai spun de abuzurile celui cocoţat în urma votului popular în fruntea ţării, unde moşia lui tac-su devine, brusc şi nu o dată, toată ţara, fostul „birou” al lui N. Ceauşescu. Constantin Noica vorbea, acum câteva zeci de ani despre civilizaţia untului, reprezentată de R. F. Germania. Noi, astăzi, ce să spunem? Că trăim în civilizaţia abuzului, fie ea şi unsă puţin, pe la margini, şi numai pentru unii, cu unt.
De obicei, cuvântul abuz pare minor în comparaţie cu marile crime comise în numele puterii sau al interesului public. Dar nu-i deloc aşa. Abuzul are grade nenumărate. Dacă la nivel micro abuzul atinge zilnic un număr restrâns de persoane, celorlalţi fiindu-le indiferent, la nivel macro el ne prejudiciază pe toţi deodată şi tot timpul. Odată, demult, dl Traian Băsescu ne-a spus că România e ca o navă, iar domnia sa căpitanul. Lumea se va fi gândit: ce frumos le zice dom’ preşedinte! Numai că, la o analiză mai atentă, s-ar fi observat că, pe o navă aflată în marş, căpitanul are drept de viaţă şi (aproape) de moarte asupra echipajului. O fi fost acesta visul dlui preşedinte, numai că principiile democratice nu permit identificarea aceasta abuzivă. Aşadar, poate că n-ar fi greşit să ne gândim de trei-patru ori înainte de a striga ura la orice metaforă aparent nevinovată care ne este azvârlită în obraz de acolo de sus.
Ştefan cel Mare, acum şi Sfânt, îşi considera ţara moşia pe care trebuie să o apere. Or, dacă o apăra, subînţelegea că avea dreptul să şi facă ce voia cu ea şi cu aceia care o populau. Iar, dacă ne luăm după cronicar, actualul sfânt, pe vremea când era doar domnitor, a cam vărsat „sânge nevinovat”. Vremurile acelea au trecut însă, iar considerarea locului de muncă unde eşti şef, sau nici atât, ca propria moşie, ori ca moşia lui tata, nu prea mai este conformă cu normele democratice. Poate că nu doar pentru efectul teatral, exterior, îşi înscena Ceauşescu spectacole cu voievozi care-i dădeau raportul – la Suceava, sfântul de mai sus, în alte părţi, mai sudice, Mihai Viteazu. Pentru că şi-n mintea dictatorilor comunişti, Gheorghiu-Dej, pe nedrept uitat ca dictator sângeros, şi Nicolae Ceauşescu, pe drept ţinut minte ca atare, ţara era propria lor moşie. Naţionalizarea pământurilor şi a mijloacelor de producţie, cum spuneau ei, nu avea alt scop decât de a încredinţa partidului, deci primului secretar al acestuia sau, mai târziu, secretarului general, dreptul de proprietate asupra a ceea ce devenea, brusc şi fără drept de apel, prin furt, „bun al întregului popor”. Întregul popor fiind nimic altceva decât aceeaşi vorbă goală care se foloseşte de câte ori un conducător abuziv, comunist sau democrat, are nevoie de o justificare pentru actele sale în afara legii.
Lipsa proprietăţii private reale asupra pământului sau a industriei convertea, automat, proprietatea cuiva în „moşia lui tata”, adică a partidului, tatăl tuturor abuzurilor. Nu spun că înainte de comunism nu au existat abuzuri ale celor ajunşi la putere. Nu, nici vorbă, abuzul e de mult exersat în România, el a fost prezent chiar în anii aceia pe care i-am idealizat cu toţii, imediat după regimul comunist, în speranţa că vor constitui un temei pentru gesturi politice corecte în viitor. Nu au avut gradul de generalitate pe care îl au astăzi, e drept, dar lume nemulţumită de felul cum era condusă ţara exista şi atunci, chiar dacă nu se înscria nimeni la partidul bolşevic. În fond, însăşi expresia populară „ce, e moşia lu’ tac-tu?” izvorăşte din frecvenţa acestui tip de abuz, încă de pe vremea când se compuneau asemenea ziceri.
Democraţia şi reîntoarcerea la proprietatea privată au deschis, la noi, în mod neaşteptat, un imens teren pentru abuzuri în serviciu şi abuzuri de putere, abuzuri la cârciumi şi abuzuri în universităţi, abuzuri la Preşedinţie şi abuzuri la Guvern sau la Parlament, abuzuri ale multiplelor servicii secrete şi abuzuri neruşinate, pe faţă. O să spuneţi că nu toţi facem abuzuri. Numai că nu toţi ne vedem; reprezentanţii noştri, în schimb, sunt acolo, vizibili, în fruntea ţării şi a meselor de nunţi-botezuri interlope, cu abuzurile lor cu tot. Ei au grijă să ne lipsească de orice orizont temporal în care civilizaţia abuzului, instaurată ca atare în ultimele două decenii, să-şi piardă ceva din forţa sa distructivă. Acum 20 de ani, speram cu toţii în virtuţile democraţiei. Numai că aceasta nu e ceva căzut din cer, ci rezultatul lucrării unor oameni. Or, oamenii… suntem noi. Noi suntem Băsescu, Boc, Geoană, Ponta, ba chiar şi Iliescu şi atâţia alţii, noi suntem de vină că ei există, acolo, deasupra tuturor, dirijând civilizaţia abuzului şi întreţinând-o hotărât. Chiar şi cei 21% care declară, în recentul sondaj Gallup, că ar vrea să plece din ţară. Un brand de ţară: Veniţi în România, sunt locuri libere, 21% din populaţie e deja cu bagajele făcute!
