26.2 C
București
duminică, 19 septembrie 2021

Cinism

Incapacitatea de a empatiza cu „primăvara” arabă a dezvăluit, încă o dată – de parcă mai era nevoie? – cinismul societăţilor contemporane care nu mai freamătă decât atunci când propriul nivel de trai le este afectat. Orbite de consumul de dragul consumului, societăţile noastre europene nu mai găsesc resurse pentru a se entuziasma.

Nu e vorba de naivitatea de a crede că în Tunisia sau Egipt, în Yemen sau Bahrein, în Maroc sau Iordania, în atât de „stabila” Arabie Saudită sau Sirie şi, mai ales în martirizata Libie s-ar instala peste noapte democraţia, ci de emoţia pe care revolta oamenilor simpli în faţa opresiunii şi a dictaturii ar fi trebuit să o trezească. Dacă în faţa revoltei disperate, generate în primul rând de nevoia de libertate, nu ne mai putem entuziasma, ba din contră, ne înspăimântăm, unde oare am ajuns? Căci, chiar dacă ştim că democra-ţia, o vedem destul de bine în România, are nevoie de două-trei generaţii pentru a se consolida, întotdeauna există un început. Condamnând din oficiu, în numele unui aşa-zis pragmatism cu nuanţă economicist-vulgară, revoluţiile arabe, nu facem decât să ne refugiem în propriilenoastre frici.

Dictaturile, chiar şi cele sofisticate şi „postmoderne”, nu sunt adaptate nivelului de dezvoltare tehnică al societăţii contemporane. În acest context, revoluţia informatică, mai ales explozia reţelelor sociale, s-a transformat din revoluţie tehnologică într-o mişcare politică. Libertatea internetului a antrenat oamenii pentru libertatea efectivă. Totul a pornit însă de la o nemulţumire pe cât de reală, pe atât de universală: privarea de libertate a unor popoare nu se bazează pe vreun determinant cultural, ci pe accidente cât se poate de politice.

În faţa revoltei din lumea arabă, Europa şi America au dat dovadă, cel puţin în primă instanţă, dar, dacă ne uităm la pozi-ţiile oficiale ale Germaniei şi ale României, şi mai târziu, de o mare neînţele-gere a contextului arab, dar şi a potenţialului democraţiei. Pe de o parte, un cinism de stat, alimentat de isteria analizelor geostrategice care hiperbolizează „ameninţarea islamistă”, pe de altă parte, un cinism de zi cu zi, generat fie de frică de celălalt, fie de dorinţa de a proteja un confort şi aşa din ce în ce mai precar. Iar această reacţie nu se poate explica folosind ca alibi aceeaşi veche poveste a tranziţiei traumatizante şi a transformării modei consumatoriste într-un stil de viaţă. Acest cinism nu este doar un accident al istoriei, ci rezultatul unor alegeri „raţionale”.

Şi, cam acelaşi tip de cinism care se regăseşte la dreapta poate fi foarte bine recunoscut şi la stânga. Căci tot cinică se dovedeşte a fi şi poziţia unor aşa-zişi progresişti sau antiimperialişti, care văd în atacurile aeriene asupra trupelor lui Gaddafi ipocrizie „capitalistă” sau încercare de manipulare a opiniei. Viaţa unor oameni care s-au ridicat împotriva dictatorilor nu pare să conteze nici pentru cinicii politicieni – care nu par să dea doi bani nici pe viaţa oamenilor, nici pe valori precum libertatea sau demnitatea umană – dar nici pentru comentatori, care, subjugaţi de propriile stereotipuri „critice” îşi inhibă orice instinct democratic.

Faptul că, dacă ar fi intervenit doar câteva ore mai târziu ar fi fost prea târziu şi insurgenţii din Benghazi ar fi fost înfrânţi nu pare conteze pentru cinicii de serviciu. Iar faptul că toţi dictatorii, de la Saleh, în Yemen la el-Assad, în Siria ar fi aflat astfel că nu există nici o pedeapsă pentru cei ce îşi ucid fără scrupule cetăţenii nemulţumiţi pare doar un simplu fapt divers. Şi dacă analişti sau comentatori, ca şi strategii „marilor” cancelariilor nu au înţeles că „stabilitatea” dictaturilor nu este decât o aparenţă, nici situaţia statelor care se prezintă drept democraţii nu mai este chiar atât de bună. Căci fără etosul drepturilor omului şi al democraţiei, Occidentul nu e decât un muzeu un aer liber.

Cristian Pîrvulescu este analist politic

Ultima oră
Pe aceeași temă