Securişti şi turnători de tot soiul şi-au făcut apariţia în spaţiul public, dând lecţii de democraţie şi morală, erijându-se în patrioţi, luptători în slujba binelui public şi europeni din tată-n fiu.
Parcă niciodată nu au fost securiştii mai obraznici şi mai ticăloşi ca în aceşti ultimi cinci-şase ani. Ştim că s-au îmbogăţit la scurt timp de la revoluţie, că parte din marile afaceri şi averi ale României sunt făcute de ei, cu banii Securităţii, prin legături prea puţin cunoscute încă cu fostele structuri, inclusiv cele ale partidului comunist. Ştim că au penetrat toate instituţiile statului, uneori după un plan bine pus la punct, alteori prin alianţe conjuncturale cu politicienii. Încetul cu încetul, au acaparat tot mai multă putere, diluându-se strategic în peisajul pestriţ al neterminatei tranziţii şi al „capitalismului de cumetrie“. I-a caracterizat însă, până la un punct, un soi de discreţie. Pândeau de undeva din spatele conturilor, al tranzacţiilor cu statul, al reţelelor paralele de informaţii, sponsorizau partide, influenţau politicieni prin verse şi perverse metode. Într-un cuvânt, controlau. Rareori apăreau însă în media, îşi vedeau tăcuţi de consolidarea averilor şi imperiilor. Un soi de precauţie, de teamă reminiscentă, îi ţinea în planul secund al tumultului public. Preferau zonele gri, clarobscurul, luminii reflectoarelor. Mulţi au reuşit să-şi piardă urma. Bulversarea valorilor nu-şi spusese însă ultimul cuvânt. Ciclul completei maculări nu se încheiase. Era loc, aşa cum se va vedea, de şi mai mult rău.
A fost un punct, undeva între 2000 şi 2004, când parte din aceşti securişti au ieşit la rampă. S-au reactivat. I-a obligat, e drept, şi Legea deconspirării Securităţii, activitatea tot mai consistentă a CNSAS. Foşti ofiţeri, turnători sau doar indivizi care au gravitat în zona de interese a Securităţii şi mai apoi în cea a serviciilor de informaţii au părut că iau cu asalt politica la scenă deschisă, fără inhibiţii, fără fereli şi justificări. Lipsa lustraţiei şi viciul bine gândit al legislaţiei, care le permitea să candideze, să fie aleşi sau numiţi în funcţii-cheie ale statului, de la parlament la guvern şi justiţie, le-au venit în ajutor. Au înfruntat stoici şi victorioşi atacurile mediatice. O singură victimă de rezonanţă: Mona Muscă. Să fi fost acesta momentul în care ceilalţi au prins aripi, s-au dezinhibat complet şi au ieşit la atac sau, poate, doar o nouă strategie? Nu ştim. Ambele, probabil. S-a văzut însă rezultatul. Securişti şi turnători de tot soiul, cu mult tupeu, şi-au făcut apariţia în spaţiul public, dând lecţii de democraţie şi morală, erijându-se în patrioţi, luptători în slujba binelui public şi europeni din tată-n fiu. Se încheia încă un ciclu.
Citeşte continuarea în Revista 22!
