Prima femeie care conduce prestigiosul cotidian american, arhetip al jurnalistei new yorkeze „luminate”, Jill Abrahamson trebuie să dovedească faptul că poate să facă faţă unei mari provocări: să reuşească adaptarea ziarului la noua eră a informaţiilor, scrie Le Monde care a publicat un interviu cu redactorul-şef al „celui mai mare cotidian din lume”.
Jill Abrahamson s-a născut pe 19 martie 1954, iar, potrivit jurnaliştilor francezi, provine dintr-o familie bogată, tatăl său, Norman, fiind importator de textile. Jill a crescut într-un cartier new yorkez, Upper West Side, unde trăia o comunitate numeroasă a evreilor burghezi laici şi progresişti veniţi din Europa Centrală. Jill este căsătorită de treizeci de ani cu un consultant în comunicaţii, Henry Giggs, iubirea ei din tinereţe, şi fiu al unui producător al canalului de televiziune NBC. Cei doi s-au întâlnit pe vremea când studiau la Harvard şi au împreună doi copii: un băiat medic şi o fată, muzician.
Jill este prima femeie, în 160 de ani, care conduce New York Times. Chiar ea încearcă să dea la o parte acest aspect şi susţine că nu a fost aleasă pentru că este femeie. Totuşi, fără a minimiza calităţile evidente ale lui Jill, adevărul, potrivit mai multor colegi ai săi, citaţi de cotidianul francez Le Monde, este că Arthur Ochs Sulzberger, moştenitorul proprietarilor istorici şi preşedinte-director general al ziarului de treizeci de ani, „căuta de mult timp o femeie pe care să o poată promova la şefia jurnalului”.
A ajuns în poziţia cea mai importantă a ziarului în 14 ani
De fapt, Jill a şi ajuns la New York Times, în 1997, venind de la Wall Street Journal, tocmai pentru că era femeie. Istoria a făcut ca, întâlnindu-se cu o altă jurnalistă, Maureen Dowd, aceasta să o informeze că New York Times caută o femeie reporter şi a întrebat-o dacă nu cunoaşte una. Jill a răspuns ferm „Da, pe mine”. Mike Oreskes, acum la Associated Press, care era pe atunci directorul biroului din Washington, unul dintre cele mai pretigioase ale ziarului, care o va invita mai târziu să îl secondeze, povesteşte că: “Maureen mi-a recomandat-o şi eu am luat-o”.
În numai 14 ani, Jill a ajuns la vârf, dar chiar ea preferă să pună accentul pe alte aspecte, nu pe problema genului. „Am fost directoare adjunctă timp de opt ani”, nominalizarea ei fiind de natură profesională şi i-a şi propus imediat principalului său contracandidat, Dean Baquet, locul numărul doi, pe care acesta l-a acceptat imediat. „L-am ales pentru că este cel mai bun om de ştiri din Statele Unite, şi nu pentru că este afro-american. Dar, da, promovarea diversităţii este o miză importantă“.
Atunci când este întrebată dacă este de părere că democraţia americană este atât de „necontrolat” pe plan instituţional, astfel încât ar trebui operate modificări constituţionale substanţiale, o temă pe care politologii o aduc în discuţie frecvent, Jill spune că „nu ar trebui să răspundă la o astfel de întrebare. Mâine, dacă voi considera acest subiect important, voi lansa o anchetă. Dar nu este nici rolul meu, nici cel al New York Times să facem presiuni pentru reforme constituţionale. Sunt conştientă de acest lucru, paralizia funcţionării Washingtonului este una dintre cele mai mari pe care le-a cunoscut această ţară. Dar dacă sistemul nostru nu este perfect, arătaţi-mi unul mai bun”.
Apoi, una dintre temele care o „obsedează” este dominaţia „banului” asupra vieţii politice americane care a devenit un adevărat handicap. La Washington, acolo unde a fost timp de şase ani şef adjunct şi apoi şef de birou, între 1997-2003, a scris „foarte mult despre puterea lobbyiştilor. Ea a existat dintotdeauna, dar acum depăşeşte ceea ce ştiam până acum. Este un subiect despre care este foarte greu să aduni mărturii în care să te poţi încrede. În Statele Unite, banii sunt ca laptele matern din care se hrăneşte politica. Cu cât am progresat în carieră, cu atât mai mult mi-am dat seama de adevărul acestei afirmaţii”. Astăzi, ceea ce o interesează este „furia cetăţenilor americani. Bineînţeles, o dată cu criza, s-au acumulat multe frustrări. Dar trebuie puse într-o perspectivă”. De aceea, Times a mărit „reţeaua de corespondenţi din provincie pentru că trebuie arătată dimensiunea acestei frustrări şi trebuie să i se dezvăluie sensul. Aceasta este responsabilitatea noastră”.
Punctul slab: politica internaţională
Cu toate acestea, Jill ştie că punctul ei slab este lipsa de experienţă în materie de politică internaţională, într-un ziar care a făcut din acest domeniul punctul său forte. Un coleg de-al ei mărturiseşte: „Este foarte talentată, simte subiectele importante, dar punctul ei slab este acesta. În plus, şi-a ales un adjunct cu profil identic. Niciodată în istoria ziarului, nu a existat o echipă de conducere atât de slabă în ceea ce priveşte chestiunile internaţionale“. Potrivit Le Monde, patru din cei cinci predecesori ai lui Jill – A.M. Rosenthal, Mwx Frankel, Joseph Lelieveld şi Bill Keller – au obţinut premiul Pulitzer pentru articolele lor pe diverse teme internaţionale.
Cu toate acestea, colegul directoarei New York Times spune, citat de cotidianul francez că aceasta nu ar însemna o repliere a politicii zaiarului, şi că Jill „este conştientă de această slăbiciune şi învaţă repede. Şi apoi, faptul că s-a mai ars o dată cu această chestiune, o ajută să facă mai puţine greşeli”. Acesta făcea referire la faptul că, după evenimentele din 2001, Jill, devenită şefa biroului de la Washington, a permis publicarea unor articole ale lui Judith Miller care, cu ajutorul unor surse prezentate ca fiind de la cel mai înalt nivel, şi deci fiabile, acredita teza că Saddam Hussein deţinea arme de distrugere în masă. Miller a fost nevoită să demisioneze de la Times, ţinând cont de fatul că probele pe care le cita intens în articolele sale erau „fabricate”, alimentate de persoane din anturajul vicepreşedintelui Dick Cheney şi a secretarului de stat pentru apărare Donald Rumsfeld şi de alţi înalţi demnitari de la Washington.
Jill i-a mărturisit chiar, într-un interviu, jurnalistului Charlie Rose că „la un moment dat, Times a devenit cutia de rezonanţă a unei manipulări“. De aceea, le-a dat acum asigurări celor de la Le Monde că, în contextul actualelor bănuieli privind Iranul „precedentul irakian ne revine permanent în minte. Încercăm să facem articole cât mai complete posibil”. În 2008, Jill îşi recunoştea şi ea o parte din vină: „Ca şef de birou, nu am fost destul de atentă la articolele pe care le scria Judith. Ar fi trebuit să fiu mai sceptică”.
Marea ei provocare este însă succesul adaptării la „noua eră” a informaţiilor: „A scrie pentru a fi publicat pe prima pagină a ziarului, e un subiect încheiat. În momentul în care un articol este gata, este difuzat pe diverse suporturi – hârtie, Internet, smartphone etc. Rolul meu este să îi asigur un impact maxim”.
Portretul lui Jill Abrahamson nu ar fi gata, scrie Le Monde, dacă nu ar fi menţionată şi pasiunea ei pentru câini, în special pentru golden retriever. Numită redactor-şef, Jill nu s-a mai ocupat cu terminarea ultimei sale cărţi: The Puppy Diaries. Raising a Dog Named Scout („Jurnalul unui căţel. Cum să creşti un câine pe nume Scout”) care este un studiu etnologic destul de amuzant despre moravurile locale, dintre care unele ar fi specifice locuitorilor acestei insule numite Manhattan.
