Filmul lui Cristian Mungiu "4 luni, 3 saptamani si 2 zile" a ajuns in sfarsit si pe ecranele noastre. Dupa cat de mult s-au bucurat romanii cand filmul a primit la Cannes Palme d’Or-ul (plus Premiul FIPRESCI si Premiul Ministerului Educatiei Nationale din Franta), sa vedem acum cati vor merge sa-l vada si, mai ales, cati il vor iubi. Nu vreau sa fiu carcotasa, dar cu filmul lui Cristi Puiu "Moartea domnului Lazarescu" s-a intamplat urmatorul lucru: multi s-au dus sa-l vada, animati de ecoul Premiului Sectiunii "Un Certain Regard" de la Cannes, dar nu tuturor le-a placut. Probabil ca faima cu care a ajuns filmul pe ecranele romanesti a modificat expectatiile in asa fel incat fiecare avea filmul sau in cap inainte sa vada originalul. asta e riscul unui film despre care ai auzit atatea lucruri exceptionale. Starneste invidia unora sau e peste nivelul de educatie estetica al altora, spectatori (chiar si "specialisti") care se ambitioneaza sa refuze apriori "mizeria din filmul romanesc", asteptand pelicule escapiste.
De premiul lui Cristian Mungiu, primul Palme d’Or pentru lungmetraj din istoria cinematografiei romanesti, oamenii s-au bucurat la noi ca la o mare victorie fotbalistica. Peste noapte, Mungiu a devenit eroul unor oameni care n-au mai mers la cinema de ani buni si, deopotriva, al presei care pana acum a lasat cinema-ul romanesc pentru rubricile de specialitate (care mai sunt). Sunt curioasa daca filmul va face 30.000 de spectatori, cati spera autorul sau in luna mai. "4,3,2", cum e poreclit filmul, cred ca ar trebui vazut cel putin o data. Prima oara esti atent la poveste, ma rog, in masura in care nu stii deja ce se intampla. Insa de la a doua oara incolo iti poti permite sa fii atent la amanunte, sa studiezi cadrul, si chiar si asa, vei realiza la sfarsit ca, uscata cum e, povestea spune mult mai multe. In spatele ecranului se formeaza o lume, ce e pe ecran te ia doar de mana si-ti ofera scheletul. Filmul are o forma perfecta. Nimic nu e in plus, nimic in minus. Dialogurile, la care Cristian Mungiu n-a schimbat absolut nimic in timpul filmarilor, sunt exact cele de care era nevoie. Ele spun mult mai mult decat spun.
Povestea celor doua studente din Romania anului 1987, dintre care una trebuie sa faca un chiuretaj, iar cealalta se sacrifica pentru ea, e mai mult decat o poveste despre un avort pe vremea lui Ceausescu. Mungiu vorbeste despre optiuni, despre inconstienta cu care, mai ales in tinerete, luam decizii fara sa ne gandim la consecinte, dar si despre cat de mult ne-a ros comunismul reperele morale, inoculandu-ne cea mai rafinata forma de manipulare, cea a victimei care ii manipuleaza pe cei apropiati (poate fara a fi suta la suta constienta). Cati nu ne comportam, in situatii cu totul diferite, ca personajul Gabita, obisnuita ca cea mai buna prietena sa-i rezolve problemele? Minimalismul extrem al scenariului, al regiei etc. lasa in spate mari si adanci deschideri. Filmul are un timing perfect. Intra abrupt in subiect si o tine pe firul evenimentelor (pana la un punct neesentiale) fara a face comentarii pe langa, fara a se pierde in lucruri importante. Insa ce se intampla sunt tocmai lucrurile importante, amanuntele care determina cursul evenimentelor si recompun o epoca, incepand cu obraznicia receptionerelor de la hotel care iti arunca un "spuneti" fara sa se uite la tine si terminand cu neatentia Gabitei si cu felul in care cere o tigara unui necunoscut pe hol. Condus strans, filmul are la mijloc o mare explozie, mai degraba implozie, ea e miezul filmului, una dintre secventele cele mai dure si mai violente vazute intr-un film, desi nu e nici un strop de violenta fizica. Dar ti se face parul maciuca. Din fericire pentru noi, Cristian Mungiu n-are cinismul lui Haneke (din "Funny Games"). Dar stie sa observe oamenii si sa comprime o personalitate intr-un gest, intr-o fraza. Nu intamplator, poate, la final o regasim pe Gabita gata intoarsa in lume, cu ranile cicatrizate, cerand chelnerului ce altceva decat carne. Sadism? Cristian Mungiu e vegetarian de ani buni. Poate e vorba de un soi de simt al responsabilitatii pe care multi il inabusim cu spiritul de supravietuire. Am lasat la final actorii. Sunt extraordinari. Anamaria Marinca nici n-ar fi avut nevoie de replici pentru personajul Otiliei, era suficient sa fie in cadru. Vlad Ivanov se impune acum ca unul dintre cei mai buni actori de film de la noi. Laura Vasiliu e si ea perfecta pe rol, amestecand pana la confuzie ingenuitatea si puterea de a-i manipula pe cei din jur. Personajul ei e, asa neputincios cum pare, de departe cel mai puternic si poate si cel mai odios, nu doar datorita avortului cat inconstientei si "curajului" cu care traverseaza nepatat ceea ce ar fi trebuit sa fie o drama. In ultima instanta, "4,3,2" despre asta trateaza fara a acuza pe nimeni, despre "singuratatea" alergatorului de cursa lunga, care supravietuieste aruncandu-si reperele morale ca pe niste saculeti cu nisip.
