Preşedintele Băsescu a declarat nu de mult că „o economie fragmentată cu politici diferite în 27 de state nu ne face competitivi din punct de vedere economic. Trebuie să decidem repede, în următorii 2-3 ani, dacă vom crea Statele Unite ale Europei sau nu”. Şi, într-o apreciere ce pare a fi constituit o susţinere a propunerii Germaniei şi Franţei de a se crea „un veritabil guvern european”, dl Băsescu a subliniat că „numai prin cedarea masivă de suveranitate -Europa mai poate rămâne o putere economică şi militară”, altfel riscând să devină doar „o carte de istorie a -lumii”!
Preşedintele Băsescu a trimis abrupt în agendă o problemă deloc dezbătută până acum în România. Doar câţiva, printre care şi semnatarul acestor rânduri, s-au referit cu viză directă la problema cu pricina, nu mai contează de pe ce poziţii în măsura în care clasa politică, în ansamblul ei, fie la dreapta fie la stânga eşichierului parlamentar, a vândut străinilor şi resursele ţării, şi serviciile publice, şi băncile, şi sufletul! De-acum, decizia în întreaga axă majoră a economiei aparţine capitalului străin. Problema cedării de suveranitate de care vorbeşte preşedintele Băsescu, oricât de masivă ar fi această cedare, nu se pune, de fapt, în cazul României. Transferul a fost deja făcut. Cine ar urma să preia decizia în cazul ipoteticelor State Unite ale Europei va trebui s-o ia de la cei ce o deţin acum în România (îndeosebi corporaţii vest-europene şi FMI), dar oricum nu de la români şi statul român, care nu mai deţin această decizie.
Problema este alta: administrarea. Mai concret, cine preia administrarea în cazul unui „veritabil guvern european”? În ţările bine administrate, ar fi păcat, dacă nu chiar grav, să preia altcineva, anume un ipotetic mai deştept şi cu viziuni chipurile mai cuprinzătoare, administrarea! Dar, în ţări precum România, poate chiar în frunte cu România, o altă administrare, de pildă din partea unui guvern european de la Bruxelles, ar putea fi privită ca o mântuire, după cum este de proastă administrarea în momentul de faţă!
Temerea cea mai concretă şi cea mai profundă este însă că actualul „model” din România are toate şansele să se perpetueze în cazul unui „veritabil guvern european”. Aşa cum am subliniat în nenumărate rânduri, drama în România nu constă, în principal, în cedarea proprietăţii şi deci a deciziei în punctele nodale şi sectoarele strategice către capitalul străin, ci în disfuncţia creată prin faptul că cei ce au preluat decizia nu au preluat şi administrarea, lăsând-o în seama fostului proprietar (statul român) rămas acum şi fără decizie, şi fără pârghii, dincolo de împrejurarea că reprezentanţii săi sunt cam incompetenţi şi cam hoţi. Şi administrarea a fost lăsată fostului proprietar pentru simplul motiv că aceasta costă şi te mai legi cu ea la cap şi fără să te doară! Dacă în cazul unui „veritabil guvern european”, acesta – din raţiuni de costuri, dar şi din faptul că ar fi prea ocupat pe la Bruxelles, Berlin sau Paris cu problemele globale ale menţinerii Uniunii Europene în plutonul puterilor mondiale – va lăsa administrarea de pe aici aceleiaşi administraţii, atunci teritoriul care nici măcar nu se va mai numi România o va duce la fel de rău ca şi până acum, tot ca o anexă bananieră, dar nu a Uniunii Europene, ci a Statelor Unite ale Europei!
Toate imperiile au avut, au şi vor avea centru şi periferie. România şi-a semnat statutul de periferie încă de la intrarea în Uniunea Europeană. Transformarea acesteia din urmă în Statele Unite ale Europei nu va schimba statutul României, ci poate doar îl va întări. Să fim realişti! 97% din jucătorii economici actuali din România au cifre de afaceri sub 1 milion de euro. Iar din cei numai vreo 20.000 care au cifre de afaceri peste acest derizoriu prag, supermajoritatea celor care contează sunt străinii! Cum dracu’ să poată fi schimbat statutul ţării?! Atâta doar că despre România se va mai vorbi doar în „cărţile de istorie”.
Ilie Şerbănescu este analist economic
