Constantin Hlihor este expert în geopolitică şi securitate în mediul internaţional contemporan. Predă relaţii internaţionale şi geostrategie la mai multe facultăţi din Bucureşti, iar uneori intervine la televizor şi la radio, când este invitat să explice simplu ecuaţii externe sofisticate. Cu toate astea, televiziunile comerciale româneşti nu apelează prea des la oameni bine pregătiţi ca el, pentru că îi preferă pe cei care fac rating şi spun lucruri interesante numai pentru oamenii neinformaţi. Românialibera.ro vă oferă în exclusivitate o analiză profundă a situaţiei geostrategice din Orientul Mijlociu, aşa cum nu veţi vedea la televizor.
Ca specialist în politica internaţională, vă aşteptaţi la un val de revoluţii în lumea arabă?
Revoluţiile din Nordul Africii au fost puţin previzibile pentru unii specialişti cum ar fi cei din domeniul ştiinţelor istorice, dar nu şi pentru analiştii geopoliticieni sau experţii din domeniul securităţii şi gestionării conflictelor internaţionale. Explicaţia ar fi că istoria ca ştiinţă nu dispune de funcţii prospective. Există înrădăcinat în mentalul colectiv românesc că istoria ne învaţă să nu repetăm greşelile, însă nu cred că un popor poate să îşi gestioneze evoluţiile în politica internaţională contemporană ghidându-se după istorie. Hegel era de altă părere: „istoria ne învaţă că popoarele nu învaţă nimic din istorie”. Totuşi, istoria ne oferă informaţii cu care putem corela şi judeca unele evenimente şi fapte din lumea contemporană. Cred că se puteau anticipa unele schimbări, dar nu şi amploarea lor. Din momentul deconstrucţiei regimului lui Saddam Hussein în Irak, o parte din liderii din zona Orientului Mijlociu extins care conduceau ţările de decenii cu o „mînă de fier” nu s-au simţit prea confortabil. O serie de factori obiectivi şi subiectivi acţionează de un deceniu în acest spaţiu puţin cunoscut pentru opinia publică din Occident datorită existenţei unor stereotipuri, prejudecăţi şi psihofixaţii de ordin istoric cu care noi privim lumea arabă. Desigur, lumea arabă ne priveşte, la rândul ei, prin lentilele psihofixaţiilor istorice datorită amintirilor lăsate de o istorie comună dar nu prea plăcută, cea a colonialismului.
Când spuneţi o serie de factori, la ce anume vă referiţi?
Sunt factori cunoscuţi şi luaţi în calcul de analiştii care evaluează evoluţiile din nordul Africii, cum ar fi cei de ordin politico-militar, economic, securitar, cultural sau religios. Mă voi opri doar la doi factori. Creşterea interdependenţei economice şi globalizarea media. În ceea ce priveşte interdependenţa economică, impactul cel mai puternic îl găsim în fenomenul energetic şi financiar. Practic, este greu să mai vorbim acum de pieţe financiare şi energetice regionale. Deşi fizic avem de-a face cu marile burse de valori şi cu un „lanţ energetic”- de la producere, transport, distribuţie şi consum, orice se întîmplă în unul din aceste „centre” se propagă în lumea întreagă. Lumea este interdependentă. Companiile comerciale din SUA, UE, China etc. au afaceri în Orientul Mijlociu şi astfel capitalul din zonă este puternic întrepătruns cu cel occidental. Ar putea cineva din Occident să stea liniştit ştiind că această zonă este un factor de instabilitate şi criză? Din această perspectivă indiferent cum este privită intervenţia din Libia pe diferite meridiane ale globului este un act de politică internaţională cerut de împrejurări. Globalizarea media îşi are importanţa sa în înţelegerea mecanismelor psihosociale prin care oamenii din Egipt, Tunisia, Algeria, Libia etc. au depăşit pragul fricii şi au acţionat împotriva unor regimuri pe care le percepeau ca fiind represive. Mijloacele de informare în masă au adus în „casa” fiecărui arab imaginea libertăţii şi prosperităţii cetăţenilor din societăţile democratice. Aceşti oamenii, care în urmă cu 15 – 20 de ani nu puteau avea acces la civilizaţia occidentală decât prin filme, pot cunoaşte în timp real totul despre ce se întâmplă dincolo de graniţele societăţii lor. Văd nu numai ştirile transmise de marile companii media, ci şi confortul oferit de tehnologie, industrializare şi de un regim de democraţie liberală. Pot compara situaţia din ţara lor cu cea din oricare altă ţară din UE, SUA, Japonia, etc. Cred că lumea nu a mai cunoscut niciodată în istorie asemenea grade de libertate în care individul să poată să se afirme şi să se manifeste în orice plan al societăţii de la spiritual şi cultural la politic şi economic. Toate acestea au intrat în casele cetăţenilor din aceste state prin intermediul media. Impactul nu a fost doar în planul informării, ci şi al atitudinilor. În multe situaţii a condus la creşterea unui curent de nemulţumiri şi de frustrări la adresa modului de organizare şi gestionare a vieţii politice din aceste ţări cu regimuri de autoritate. Nu le-aş numi de dictatură, pentru că nu posedă caracteristicile clasice ale regimurilor de dictatură din Europa sau America Latină. Sunt mai degrabă construcţii statale de tip autoritar, state hibrid care oscilează între tradiţii istorice şi religioase şi ceea ce au putut prelua şi implementa prin transfer instituţional politic din Occident.
Vă gândiţi în special la Libia?
Da, în Libia este o organizare politică atipică din toate punctele de vedere, pentru că Gaddafi controlează totul ca un dictator, dar nu este şef de stat, şef de guvern sau şef de armată. Este şef al comitetelor revoluţionare şi al gărzilor revoluţionare. Libia este o construcţie de stat care a îmbinat socialismul arab – o transpunere a ideilor marxiste – cu idei şi norme din Coran. Iată un paradox din acest punct de vedere. Regimul lui Gaddafi este un hibrid laico-religios, extrem de angajat împotriva radicalismului Islamic. Prin urmare, pentru mine este greu de definit natura politică a acestui regim. Este un regim politic autoritar sprijinit pe o idelogie specifică lumii arabe, dar, mai ales din 1995 încoace, angajat într-un război total cu grupările islamiste radicale, ceea ce nu ar trebui să se întâmple pentru lumea arabă. De aici vizibilitatea şi o percepţie de lider util pentru Occident în lupta contra radicalismului Islamic. Dacă Gaddafi nu a fost sprijinit direct, a fost sprijinit tacit de liderii care acum s-au decis să-l înlăture de la putere. Pentru Occident a fost preferabil, în anumite împrejurări, să se accepte un asemenea lider, decât o grupare radicală islamistă care se pronunţă pentru o confruntare deschisă. Gaddafi a ştiut să manevreze foarte abil interesul de a conduce cu mână forte şi s-a prezentat în lumea exterioară ca un campion al luptei împotriva islamismului radical. Asemenea dileme nu cred că au dispărut pentru liderii politici din oricare ţară de democraţie
Era necesară intervenţia militară din Libia?
Întrebarea nu s-ar potrivi numai pentru Libia. După 1989, când s-a prăbuşirea ecuaţia bipolară de securitate, s-a prăbuşit şi un întreg edificiu normativ care definea comportamentul statelor prin câteva principii recunoscute şi respectate în timpul Războiului Rece de cele două blocuri: est şi vest.
Care ar fi acestea?
Neamestecul în treburile interne, respectarea suveranităţii, neintervenţia armată. Le ştim, pentru că sunt înscrise şi astăzi în Carta Naţiunilor Unite. În momentul în care s-a prăbuşit această arhitectură de securitate, lumea s-a aşteptat la un timp în care stabilitatea, prosperitatea şi libertatea să fie elemente ale unei noi epoci, care era aşteptată după încheierea unei confruntări ideologice de peste 50 de ani. Numai că nu s-a întâmplat aşa. La periferia Imperiului Sovietic au apărut conflicte identitare şi pe suport religios. Dar şi în Europa. Paradoxal, am scăpat de o confruntare care stătea sub zodia apocalismului nuclear dintre două sisteme cu două superputeri în fruntea lor, dar lumea a intrat într-o junglă a conflictelor de altă natură. Aceste conflicte pot fi gestionate conform prevederilor Cartei ONU, şi lumea îşi doreşte acest lucru. Însă ONU şi alte organizaţii create după cel de-al Doilea Război Mondial în acest scop, deşi aveau instrumente şi norme pentru a interveni şi impune pacea, nu au fost eficiente nici în timpul Războiului Rece nici după această dată. Aşa au apărut situaţii în care conflictele etnico-religioase au fost gestionate fie de actori statali singuri sau în coaliţii, cum a fost cazul SUA şi al Marii Britanii, fie de organizaţii internaţionale care în statutul lor nu aveau prevăzut aşa ceva, cum a fost intervenţia NATO în diferite spaţii de criză şi conflict.
Îmi puteţi da exemple de astfel de operaţiuni?
Toate operaţiunile pe care le cunoaştem din Balcani, din Irak şi Afganistan şi cel mai recent Libia. Intervenţiile militare pentru securizarea şi apărarea drepturilor omului în lumea arabă au o cu totul alt impact decît în alte regiuni unde s-a acţionat pînă acum indiferent dacă a fost vorba de fostul spaţiu sovietic sau în Balcani. Modul cum se percep regulile de drept şi legitimitate a folosirii violenţei armate în cele două lumi este total diferit. În afara lumii europene, regula de drept şi principiile sunt văzute şi legitimate prin alte izvoare decât cele occidentale. În lumea islamică drepturile omului şi ale cetăţeanului izvorăsc din învăţătura islamică. Este vorba de sistemul judiciar Sharia. Comunitatea lor nu se rezumă la sfera publică, aşa cum este în Occident, dominată de reguli politice, etice sau morale. Aici se aplică Ummah, comunitatea lumii arabe dată de norme filtrate de perceptele religiei islamice. Prin urmare, iată că acum avem de-a face cu un alt tip de legitimitate în utilizarea violenţei armate pentru reinstaurarea unei situaţii de drept. În momentul în care se intervine în scopuri umanitare, cei care o fac, deşi au legitimitatea dreptului internaţional de partea lor, trebuie să acţioneze şi pentru a cîştiga acceptul celor în sprijinul cărora intervii. Obţinerea acceptului nu este un lucru uşor de realizat nu numai din consideraţii de ordin religios ci si istoric. Moştenirea colonialismului adânc pătrunsă în memoria colectivă face, iată, în cazul Libiei să fie rezerve mari din partea liderilor anti Gaddafi în a accepta o intervenţie terestră deşi sunt conştienţi că singuri nu pot cîştiga „partida”. Cazul Irak, ne arată cum se pote cîştiga o victorie militară fără să o obţii şi pe cea politică acceptată de întreaga societate.
Ce se înţelege prin legitimitatea unei intervenţii?
Dreptul internaţional are în acest sens norme şi principii clare înscrise în documente oficiale, cum am mai menţionat-Carta ONU. Mă voi referi la unele aspecte de noutate ce nu sunt prevăzute şi acceptate de toată lumea, mai ales de o parte a radicalismului politic de orice natură ar fi acesta. Recentele evenimente militare din Libia, desfăşurate sub auspiciile rezoluţiei ONU 1973, din 17 martie 2011, ne arată că, în ceea ce priveşte normele internaţionale şi interesele actorilor de a menţinea securitatea se conturează instituirea unui nou principiu în dreptul internaţional, şi anume, cel al resposabilităţii de a proteja. Acest principiu a fost formulat după interventia coaliţiei internaţionale în conflictul din Kosovo de către liderii politici ai marilor puteri care au gestionat intervenţia militară. Însă, de abia în septembrie 2005, Adunarea Generală a ONU a adoptat oficial acest principiu, făcând formal tranziţia de la suveranitatea percepută ca drept inerent la suveranitatea ca responsabilitate. În forumul mondial s-au creionat condiţiile în care un stat sau o coaliţie de voinţă poate acţiona pentru a stopa represiunea şi genocidul declanşate de un guvern împotriva propriului popor. În acest document se arăta modul în care comunitatea înternaţională este pregătită să acţioneze colectiv şi decisiv prin intermediul Consiliului de Securitate, în acord cu Carta ONU, inclusiv Capitolul VII, de la caz la caz şi în cooperare cu organizaţiile regionale relevante, atunci când mijloacele paşnice sunt inadecvate şi autorităţile naţionale eşuează să-şi protejeze propriile popoare.
Ar fi fost şi alte soluţii?
S-au utilizat şi alte soluţii de la diplomaţia coercitivă la cea publică, dar din păcate nu cu rezultatele scontate. Libia nu este un stat în sens clasic, în care avem elementele de solidaritate, coeziune şi legitimitate a puterii şi posibilitatea societăţii de a controla puterea politică. Daca ar fi fost aşa, poate diplomaţia coercitivă ar fi dat rezultate ca în alte împrejurări. Libia este o construcţie în care statul funcţionează pe baza înţelegerilor şi solidarităţilor dintre o autoritate centrală şi şefii de triburi. Ori Gaddadi controlează resursele financiare şi astfel are un control total asupra şefilor de trib. Libia, potrivit informaţiile pe care le am, în 2007 avea o rezervă şapte miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, un embargou economic impus de Occident ar fi fost ineficient. Să nu uităm că embargoul impus lui Gaddafi după Lockerbie nu a contat, pentru că Libia avea resurse. Pe de altă parte, relaţiile dintre conducerea revoluţiei şi gardienii revoluţiei sunt la fel de particulare, care au în spate tradiţii istorice şi religioase. Deci este greu pentru coaliţia occidentală să găsească un numitor comun.
Cum vedeţi situaţia rebelilor?
Libia este un stat imens în raport cu populaţia pe care o are. De exemplu, între centrul administrativ Tripoli şi locaţia unde se află sediul rezistenţei anti Gaddafi sunt aproape 1000 de km distanţă. Pentru rebeli este greu să controleze un asemenea spaţiu. Ei nu au armament greu şi se pare că nici priceperea necesară să îl folosească. Nu au nici comandament strategic în sens profesionist. Din această perspectivă, intervenţia coaliţiei internaţionale în Libia este un examen serios.
Cum calificaţi răspunsul Uniunii Europene?
Poziţia Uniunii Europeane faţă de criza libiană nu mă surprinde în nici un fel. Această construcţie politică postmodenă are o dimensiune comună de apărare, securitate şi politică externă, însă nu şi toate mecanismele prin care să acţioneze ca actor unitar în relaţiile internaţionale. În cazul de faţă, concurenţa de interese economice şi financiare dintre membrii UE în relaţiile cu Libia a ieşit la suprafaţă în toată splendoarea ei. De exemplu, este o concurenţă între Germania, Franţa, Italia, Spania etc. în domeniul petrolului şi nu numai. În Libia există companii franceze şi germane care se concurează în afacerile cu petrol. În ceea ce priveşte Germania, acum patru ani concernul german Siemens a încheiat o afacere de câteva miliarde de dolari cu guvernul Libian, pentru a construi în jur de 1800 de puţuri pentru alimentarea cu apă potabilă a marile oraşe, şi este vorba de circa 6 milioane de metri cubi de apă extrasă anual. Se cunoaşte că Libia „stă” pe un fluviu de petrol şi pe unul de apă potabilă. Iată o posibilă explicaţie la faptul că Germania nu este atât de entuziastă, alături de Franţa, în intervenţia direct în această operaţiune umanitară. Dar mai există un risc foarte mare pe care coaliţia nu pare să-l fi luat în calcul: timpul. Timpul s-ar putea să fie un inamic mai mare decît Gaddafi pentru că poate eroda factorul legitimitate al intervenţiei. Intervii pentru a salva vieţi şi oameni opresaţi de o putere, de un regim dictatorial, dar dacă nu o faci rapid şi cu pierderi minime, apare posibilitatea ca agresorul să pozeze în victimă. Adăugat la acest factor apetitul media pentru senzaţional şi pierderile de vieţi omeneşti, generate de erori în conducerea intervenţiei, avem posibilul tablou al unei intervenţii fără succes.
Exact ce şi-ar dori Gaddafi?
Gaddafi are interes să transforme conflictul într-un război civil, pentru că atunci nu s-ar mai pune problema legitimităţii şi nelegitimităţii. Este o luptă pentru putere care are antecedente în istoria continentului european şi american. Din punct de vedere istoric, acesta este raţionamentul valabil în toate războaiele civile. Şi-ar mai dori poziţii divergente în cadrul coaliţiei. Şi nu s-ar putea spune că are speranţe deşarte în acest sens. Nici chiar liderii statelor din NATO nu au în acest sens o poziţie comună. Nu este un lucru deosebit pentru că Alianţa Nord Atlantică este construită pe principii democratice şi divergenţa de păreri nu conduce în mod automat şi la ineficienţă. Exemplu recent este chiar conflictul din Irak din 2003, când Colin Powell nu s-a sfiit la data respectivă să vorbească de două Europe în cadrul Aliantei: noua Europa membră a coaliţiei anti Saddam şi vechea Europă care a stat în expectativă. Şi astăzi sunt voci mai moderate în privinţa Libiei.
Cum comentaţi atitudinea belicoasă a Franţei? Credeţi că Nicolas Sarkozy a mizat pe câştigarea capitalului electoral?
Nu cred că alegerile din Franţa, cel puţin din punct de vedere istoric, pot fi determinate de un succes sau eşec al guvernului în politica internaţională. Sigur că acest fapt nu trebuie neglijat sau subestimat. Costurile unui nedorit eşec se vor deconta politic în alegeri în orice stat democratic nu numai în Franţa. Şi Sarkozy ştie perfect acest lucru! Dar eu cred că miza mai mare este pentru diplomaţia franceză. Franţa, în ultimile decenii, a făcut eforturi apreciabile pentru a-şi recupera imaginea de actor important în politica internaţională. E suficient să amintim anul 2008, când Sarkozy a făcut în numele UE un foarte util efort diplomatic de stopare a conflictului dintre Georgia şi Rusia. Dar a fost, în acelaşi timp, şi un excelent exerciţiu de PR pentru Franţa la nivel internaţional. A fost, poate, cea mai importantă acţiune diplomatică a Franţei în numele UE după cel de-al Doilea Război Mondial. Franţa are interesul să se situeze într-o putere regională care contează în echilibrul de securitate şi stabilitate la nivel regional. Printre regiunile de interes pentru Paris, zona mediterană ocupă o poziţie de prim rang. Franţa, alături de Spania şi Italia, s-a aflat la originea unor iniţiative politico-economice care, deşi s-au lansat cu mari speranţe, nu au avut şi efectul scontat. Am în vedere, în primul rînd, parteneriatul euro-mediteranean.
Dar cum comentaţi reacţia celorlalte mari puteri?
Normală. Pentru oricare dintre marii actori prezenţi în zonă din raţiuni şi interese economice, financiare, comerciale sau strategice. SUA au devenit actorul cel mai important în zonă, mai cu seamă după cel de-al Doilea Război Mondial. Stabilitaterea şi securitatea Orientului Mijlociu a depins decisiv de deciziile diplomaţiei americane indiferent de tipul de criza apărut în acest spaţiu. Situaţia s-a schimbat simţitor în ultimii ani prin apariţia unor noi actori care, deşi nu sunt astăzi percepuţi ca super puteri, nu trebuie subestimaţi în nici un caz. China, India şi Rusia dar şi Teheranul pot influenţa în grade diferite evoluţiile din zonă inclusiv cele în desfăşurare din Libia. Federaţia Rusă a lăsat în standby diplomaţia sa în Orientul Mijlociu timp de un deceniu şi jumătate, dar începe să se afirme cu o voce tot mai pregnantă.
De ce credeţi cu Statele Unite au avut o reacţie târzie cu privire la intervenţia din Libia?
Secretarului de stat al apărării, Robert Gates a declarat explicit că nu ar mai consilia preşedintele american pentru o interveţie în Libia care să semene cu cea din Irak. Americanii, prin tradiţie după încheierea Războiului Rece, nu şi-au propus să gestioneze mai mult de două focare de instabilitate, iar Obama şi-a fixat ca obiectiv politic stabilizarea Afganistanului şi şi-a focalizat discursul public şi resursele pentru acest spaţiu. Implicarea în criza din Libia ar fi o a treia intervenţie. Acest aspect în opinia mea ar conduce la ceea ce specialiştii în geostrategie definesc efectul de supraîntindere. Este normal pentru orice guvern democratic să promoveze o politică de salvare umanitară, să promoveze principii corecte în politica internaţională, dar cred că nici un guvern din orice ţară democratică ar face acest lucru fără să cunoască „nota de plată” în plan economic şi politic. Totuşi, dacă evenimentele din Libia vor pune în pericol interesele strategice şi economice ale SUA în regiune, probabil vom asista la retuşuri spectaculoase ale Administraţiei Obama. Şi ar fi în perfect acord cu istoria recentă a politicii americane în zonă.
Constantin Hlihor este, printre altele, Profesor univ. UNIVERSITATEA NATIONALA DE APARARE „CAROL I”. Conducator de doctorat în Studii de securitate şi geopolitică.
