Agonia Siriei a generat o varietate de răspunsuri neproductive: condamnări verbale ale exceselor regimului lui Bashar al-Assad, neînţelegeri vizavi de oportunitatea unei intervenţii armate şi o confuzie generală privind posibilitatea de a găsi o soluţie viabilă pe termen lung. Mai rău, în această situaţie jalnică, lumea ar putea întrezări un viitor extrem de urât.
Mai întâi, lăsaţi-ne să descâlcim o parte din aceste jocuri cu aţa, pline de ironii şi contradicţii, care încearcă să împiedice încetarea violenţelor din Siria. În timp ce Siria le refuză cetăţenilor săi libertatea politică, tolerează semnificativ mai multe libertăţi sociale decât cele mai multe ţări arabe – mai cu seamă decât Arabia Saudită, care se află în fruntea celor care cer îndepărtarea lui Assad.
Guvernată de alawiţi (o sectă şiită), Siria arborează un caleidoscop de grupuri diverse: arabi, armeni, creştini, kurzi, druzi, ismaeliţi şi beduini.
Dacă revolta inspirată de sunniţi cuprinde ţara, toleranţa faţă de diversitatea culturală şi religioasă ar putea fi ameninţată. Şi, de aceea, Siria generează, simultan, repulsie faţă de atrocităţile regimului şi teamă pentru ceea ce ar putea urma dacă regimul este înfrânt.
Într-o ţară atât de veche precum Siria, nu se pot examina problemele prezentului fără să se reflecteze şi asupra trecutului. Istoria, până la urmă, este întotdeauna mama prezentului şi geografia înaintaşilor.
În istoria lui despre lumea arabă de după Primul Război Mondial, “A Peace to End all Peace” (O pace care a pus capăt păcii), David Fromkin sugerează că Orientul Mijlociu de astăzi oglindeşte eşecul puterilor europene în încercarea lor de a consolida sistemele politice pe care le-au impus. Britania şi aliaţii săi “au distrus vechea ordine”, zdrobind Turcia, ca lider al ţărilor arabe din Orientul Mijlociu. Dar, atunci, ele “au creat ţări, au numit conducători, au stabilit frontiere şi au introdus un sistem de stat” care nu putea funcţiona.
Dar, prin intervenţiile conduse de americani în Irak şi Afganistan, apoi în Libia, nu vorbim oare de un experiment similar, repetat la aproape un secol distanţă? Aceasta este întrebarea pe care cei care elaborează politici ar trebui să şi-o adreseze, în timp ce se gândesc la ce e de făcut în Siria.
În august 1919, ministrul de Externe al Marii Britanii, Arthur Balfour, a rezumat problemele cu care se confruntă acum cei care elaborează politici. “Nefericitul adevăr este că Franţa, Anglia şi America sunt extrem de bulversate, aflate într-o situaţie fără ieşire, pentru că nu au la îndemână nici un răspuns satisfăcător.”
Nu ne sună asta familiar? Şi nu reprezintă, oare, o versiune îmbunătăţită a evenimentelor din Siria şi Irak, ilustrate de sfatul regelui Faisal către arabi – “Alegeţi dacă vreţi să fiţi sclavii sau stăpânii propriului vostru destin” – şi ale cărui ecouri se regăsesc în declaraţiile noilor lideri din Egipt şi de pretutindeni?
Şi haideţi să examinăm acţiunile Vestului din 1919 şi din anii care au urmat. Francezii, aşa cum ne reaminteşte Fromkin, “au micşorat Siria, pentru a o putea controla”, răsplătindu-i pe “aliaţii lor creştini prin umflarea graniţelor Muntelui Liban cu valea Bekaa, porturile mediteraneene cu Tir, Sidon, Beirut, Tripoli şi ţinutul de la nord de Palestina. Mii de musulmani s-au trezit dintr-o dată că aparţineau unui stat dominat de creştini”.
Deci, aşa cum istoricul Margaret Macmillan de la Oxford arată în cartea ei “The Peacemakers” (Pacificatorii), liderii sirieni, reamintindu-şi de acele evenimente de care occidentalii nu mai ţin minte, “au profitat de oportunitatea” oferită de criza Septembrie Negru din 1970, ca să trimită trupe şi să-şi recupereze teritoriul pierdut.
Această combinaţie de temeri şi rivalităţi etnice şi religioase, de amintiri istorice şi dorinţă oarbă în rândul puterilor străine pare aproape predestinată să destabilizeze întregul Orient Mijlociu. Turcia este plină de insurgenţi şi agitaţie, Irakul a fost invadat şi abandonat, Iranul este izolat şi ameninţat, Israelul este beligerant şi tensionat, iar Afganistanul şi Pakistanul sunt dezechilibrate pe plan intern şi fragile din punct de vedere politic.
Marele arc care se întinde de la Cairo la Kush ameninţă să devină un loc al dezordinii globale. Aşa că nu ne miră că mesagerul iranian Saeed Jalili, după întâlnirea recentă cu Assad, din Damasc, a anunţat că “Iranul nu va permite niciodată ca o axă de rezistenţă, în care Siria să fie unul dintre pilonii principali, să fie distrusă în orice fel”.
Pentru Turcia, cererea Siriei este un coşmar strategic, pentru că orice despărţire de Siria implică posibilitatea ca ţinutul Kurdistan să devină mai puternic şi să se ridice pretenţii asupra unei părţi mai mari din teritoriul turcesc.
Există vreo soluţie pentru a pune capăt acestui impas? În mod sigur, nici una nu va apărea din rândul rezoluţiilor adoptate de Naţiunile Unite şi de aceea se crede că preşedintele american Barack Obama sprijină “o tranziţie dirijată” în Siria, care să nu erodeze instrumentele existente în statul sirian.
Aşa cum a sesizat Michael Ignatieff, criza din Siria a arătat că “a venit momentul în care Vestul ar trebui să vadă că lumea s-a împărţit în două”. Rusia şi China experimentează “o alianţă laxă a democraţiilor capitaliste”. Interesele naţionale ale ţărilor occidentale nu vor mai influenţa impulsurile morale şi politice ale comunităţii globale de astăzi. Oricare ar fi rezultatul final, agonia Siriei a evidenţiat slăbirea ireversibilă a Occidentului din poziţia de dominant global.
Jaswant Singh, fost ministru de Finanţe al Indiei, ministru de Externe şi al Apărării, este autorul lucrării “Jinnah: India – Partition – Independence”.
Copyright: Project Syndicate, 2012.
www.project-syndicate.org
