De la spectacolul din mass media şi lovitura de imagine pe care a vrut să o dea noua conducere a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului până condamnarea torţionarilor este cale lungă. Deocamdată avem spectacol şi nici o dovadă palpabilă că foştii criminali comunişti vor fi măcar aduşi în faţa justiţiei.
Subiectul numărul 1 al săptămânii trecute a fost, fără îndoială, sesizarea făcută la Parchet de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) împotriva fostului comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu. „Omor deosebit de grav” este acuzaţia împotriva unuia dintre cei mai sălbatici şefi de închisori comuniste, care au pe conştiinţă viaţa a sute de oameni nevinovaţi. Anunţul, completat cu informaţia că pe lista Institutului mai sunt alţi 34 de torţionari care vor fi reclamaţi la Parchet pentru fapte similare, a înfierbântat opinia publică românească, care a aflat acum că, după atâţia ani, în sfârşit, se face dreptate victimelor terorii comuniste. Oare aşa să fie? Haideţi să coborâm totuşi cu picioarele pe pământ şi să recunoaştem că, deocamdată, lucrurile stau altfel.
Prima observaţie: deocamdată nici măcar nu se poate vorbi, în sens juridic, despre un “caz Vişinescu”. O simplă sesizare făcută la Parchet împotriva unui om nu însemnă mare lucru. Dacă istoricii au ajuns la concluzia că Vişinescu este un criminal, nu înseamnă automat că la aceeaşi concluzie vor ajunge şi procurorii şi, ceea ce contează cel mai mult, judecătorii. Cât despre ceilalţi 34, deocamdată nu avem decât vorbe.
A doua observaţie: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a mai făcut astfel de sesizări la Parchet şi în 2007, dar toate au primit soluţia de neîncepere a urmăririi penale. Pur şi simplu, procurorii nu au ştiut (sau nu au vrut) cum să valorifice juridic dovezile puse la dispoziţie de istorici.
A treia observaţie: crimele făcute în perioada comunistă sunt cunoscute nu de azi de ieri, ci de mulţi ani. Cu alte cuvinte, nu trebuia să vină acum, noul director al IICCMER, Andrei Muraru să ne spună ce a făcut unul ca Vişinescu, la două-trei luni după ce – ca să vezi coincidenţă!- a fost contestat de colegii săi şi acuzat de absenţa proiectelor şi lipsă de viziune…
Doar ca o paranteză, ziarul de faţă a publicat sute de articole despre crimele din închisorile comuniste, a lansat dezbateri şi a făcut chiar interviuri cu torţionari care trăiesc. Opinia publică a fost informată la timp despre ce au făcut aceşti oameni.
Din problema condamnării torţionarilor lipsesc însă cu adevărat soluţiile.
Dincolo de vorbe, statul român nu a făcut nimic pentru a-i pedepsi pe criminalii regimului comunist. Cu alte cuvinte, nu de plângeri la parchet avem nevoie, ci de voinţa politică necesară pentru a schimba legile, astfel încât să existe posibilitatea reală pentru a-i condamna pe aceşti oameni. Poate domnul Muraru să-i convingă pe cei care l-au pus în funcţie să facă acest lucru? Nu ştim încă.
Ca să înţelegem cu adevărat de ce suntem încă la momentul zero al condamnării torţionarilor, ar trebui să ne uităm cum şi-au rezolvat această problemă celelalte state foste comuniste. Într-un interviu acordat RL, expertul în justiţie de tranziţie Raluca Grosescu ne dă câteva exemple edificatoare.
Polonia, de pildă, a introdus în Codul Penal, în 1995, “crimele comunismului”, pentru a putea astfel ocoli problema prescripţiei acestor fapte şi a reuşit astfel să condamne un fost ministru al securităţii publice din anii 90 la 9 ani de închisoare. Alte două exemple sunt Lituania şi Estonia care şi-au modificat în 1994 Codurile Penale astfel încât crimele împotriva umanităţii au devenit imprescriptibile şi doar aşa au reuşit să-şi condamne călăii comunismului.
În timp ce alţii găseau soluţii, România nu a reuşit nici măcar să depăşească obstacolul prescripţiei unor fapte săvârşite în anii 50, pentru că nici un regim nu şi-a bătut cu adevărat capul cu acest subiect. Iar în ceea ce priveşte folosirea altor posibilităţi legale, iată ce spune Raluca Grosescu: “Altă problemă este că până în 2012, crimele împotriva umanităţii – care fac referire la grupuri politice – nu erau definite în Codul Penal. Era o strategie generală a statelor comuniste de a omite crimele împotriva umanităţii, pentru că introducerea lor ar fi dat posibilitatea incriminării regimului. Asta pentru că deportările, tratamentele inumane comise în închisori, execuţiile sumare pot fi încadrate aici. Această infracţiune a fost introdusă în 2012 cu menţiunea că este imprescriptibilă, indiferent de data la care a fost comisă. Această menţiune are ca bază o convenţie ONU din 1968, semnată de România în 1969, dar niciodată transpusă în legislaţia naţională”.
Mai este aşadar cale lungă până să putem vorbi despre un “caz Vişinescu”. Iar în acest moment, dacă nu e prea târziu, rolul decisiv trebuie să-l aibă politicienii.
