Anul 2011 va fi foarte important pentru Biserica Ortodoxă Română. Mai precis, important pentru ambiţiile sale de superputere în societatea românească, oglindite de superproducţia numită Catedrala Mântuirii Neamului. Ambiţii care, aşa cum sunt ele gestionate, nu se prezintă şi ca total legitime în raport cu misiunea pe care eu, personal, înţeleg că ar trebui să şi-o asume o instituţie de o asemenea anvergură. Tocmai de aceea, în paralel cu intrarea în linie şi mai dreaptă a acestui proiect, preconizez că 2011 va marca şi mai apăsat ruptura instalată deja între mulţi dintre prelaţi şi sufletele credincioşilor pe care îi păstoresc.
Din punctul meu de vedere, Catedrala Mântuirii Neamului rămâne expresia unei defulări megalomane a unor minţi şi sutane care au înghiţit în sec în faţa marilor cuceriri ceauşiste în materie de arhitectonică şi urbanism. Iar acum au toate instrumentele să dea frâu liber imaginaţiei. Dar este şi expresia ambiţiei pur pământene a unora de a rămâne în istorie în calitate de ctitori ai unui monument care va stârni mirarea urmaşilor, va figura în cărţi de istorie, va ilustra, probabil, vederi şi alte suveniruri din gama „This is Romania”. Şi aceştia au acum tot ce le trebuie ca să-şi asigure rezonanţă propriilor nume în posteritate, pentru că de stabilit s-a stabilit: catedrala se construieşte, sutele de milioane de euro se vor găsi până la urmă, sprijin politic este, oameni iscusiţi în marketing şi lobby se află în număr mare la vârful Patriarhiei.
Rămân însă întrebări care vor face ca zisa Catedrală a Mântuirii să fie ridicată pe o bază ideatică şi mai şubredă. Ar trebui să fie Catedrala Mântuirii Neamului adevărata prioritate a Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum este definită în poziţiile publice ale reprezentanţilor BOR? A reuşit Biserica imposibilul şi şi-a rezolvat, fără ca noi să ştim, problemele interne, unele grave, altele foarte grave? A reuşit BOR, ca instituţie publică, să-şi ducă la bun sfârşit misiunea socială într-o Românie în care statul însuşi are mari restanţe la acest capitol? Să fie atât de uşoare păcatele noastre încât mântuirea lor să atârne de simpla edificare a unei catedrale de peste 100 metri înălţime şi de peste 40.000 metri pătraţi în suprafaţă?
În caz că răspunsurile ar fi afirmative – şi probate ca atare -, eu însumi aş fi în stare să mă situez pe o poziţie ceva mai conciliantă faţă de inoportunul proiect, ca semn de apreciere că înaltele feţe bisericeşti au rânduit cum trebuie priorităţile într-o societate încă lipsită de simţul ascuţit al direcţiei.
Ei bine, din câte ştim cu toţii, BOR opune încă rezistenţă împăcării sale cu trecutul comunist. Nu vom şti probabil niciodată câţi preoţi şi, mai ales, înalţi ierarhi au pactizat cu Satana roşie. Mai spre zilele noastre, e greu de cuantificat câţi preoţi sau profesori de seminarii iau şpăgi grase pentru a rezolva diverse chestiuni lumeşti, după cum nu-mi dau seama nici în ce orizont de timp limpezi-se-vor apele în ceea ce priveşte tarifele percepute „la negru” pentru credincioşii aflaţi la necaz sau bucurie. Transparenţa este ultimul lucru care funcţionează în aceste cazuri. Greu, şi nu se ştie încă pentru cât timp, le va fi în continuare şi preoţilor „fără spate”, care se tem să semnaleze abuzuri pentru a nu deveni ei înşişi ţintele acestora. Dincolo de declaraţii de poziţie, nu am sesizat nici clarificarea finală a relaţiilor păcătoase dintre oamenii Bisericii şi politicieni. Mecanismul funcţionează atât de uns în teritoriu, încât românul ajunge păcălit de două ori: şi ca alegător, şi ca enoriaş.
BOR era deja restanţieră la aceste capitole, iar acum a ratat şi o mare şansă, de care am fi beneficiat cu toţii. Ar fi putut cu adevărat să pună o cărămidă la mântuirea sa şi la dezvoltarea societăţii româneşti dacă şi-ar fi folosit imensele resurse de care dispune într-un uriaş proiect social, gândit la scară naţională. A ales însă cea mai uşoară cale.
