Instabilitatea creşte în Orientul Mijlociu, o dată cu lovitura militară din Egipt, cel mai recent episod care sporeşte frământările politice din regiune. Cu o populaţie de 85 milioane de persoane şi cu o poziţionare strategică, Egiptul este unul dintre cele mai importante state de pe ţărmul de sud al Mediteranei. De aceea, este urgent să se continue procesul de democratizare început în ţară în 2011.
Guvernul islamist al Frăţiei Musulmane, condus de Mohamed Morsi, şi-a demonstrat prea bine incompetenţa şi incapacitatea de a asigura o tranziţie către democraţie. Dar soluţia oferită de armata Egiptului este departe de a fi ideală. Loviturile de stat au tendinţa de a exacerba problemele, în loc să le rezolve, iar ceea ce se întâmplă acum nu este o excepţie.
Prima consecinţă este că societatea egipteană este şi mai divizată vizavi de cine ar trebui să aibă legitimitatea politică. Susţinătorii lui Morsi spun că victoria lui în alegerile democratice de acum un an îi conferă legitimitate şi că lovitura de stat a armatei şi detenţia preşedintelui alungat sunt ilegitime. Pe de altă parte, oponenţii lui Morsi apără legitimitatea protestelor masive din toată ţara împotriva lui.
Frăţia Musulmană a încercat să meargă prea departe, într-un timp prea scurt. Agenda islamistă a lăsat deoparte instituţii cruciale ale statului – armata şi justiţia – şi a criticat propunerile liberale, moderne ale oponenţilor săi. Mişcarea Tamarod, care a organizat protestele ce au dus la înlăturarea lui Morsi, a sărbătorit decizia armatei de a interveni.
Acest precedent este, fără îndoială, periculos pentru o democraţie aflată la început de drum. Islamiştii au nevoie de reprezentanţi pentru a se putea asigura că nu se renunţă la urnele de vot ca mijloace de atingere a obiectivelor.
Nici islamiştii, nici militarii nu pot construi un nou regim împotriva voinţei unei părţi semnificative a populaţiei. În ciuda performanţelor slabe ale lui Morsi pe durata exercitării mandatului – un an în care s-a confruntat cu probleme economice grave – ar fi fost de preferat găsirea unei soluţii care să aducă stabilitate naţională şi regională.
În schimb, lovitura de stat, survenind la un an de la formarea unui guvern ales- şi la numai câteva luni după întâlnirea dintre secretarul american Hillary Clinton şi Morsi, pentru a marca încheierea ostilităţilor dintre Israel şi Hamas în Fâşia Gaza, ar putea crea o mare frustrare în rândul islamiştilor din regiune. Într-adevăr, situaţia geostrategică din regiune s-a schimbat din nou de la întâlnirea dintre Clinton şi Morsi, iar răspunsul venit din partea Statelor Unite şi a Uniunii Europene (pentru care Mediterana este crucială) a fost întârziat şi confuz. Nu este clar ce alianţe au fost încheiate. UE, mai cu seamă, ar trebui să se implice în regiune cu o serie de politici mai clare, bine ţintite şi eficiente.
În afara situaţiei interne, Egiptul mai are o problemă urgentă. Egiptenii depind de Nil, iar Etiopia a început construirea a ceea ce va fi cel mai mare baraj din Africa. Proiectul este continuat în ciuda obiecţiilor puternice ale egiptenilor, care au ameninţat şi cu intervenţii militare, în cazul în care construcţia nu se opreşte. Dacă barajul va fi construit aşa cum a fost proiectat, debitul apei care va curge spre nord va scădea cu 20%, punând în pericol agricultura egipteană şi vieţile a milioane de oameni.
Lovitura de stat din Egipt ar putea avea consecinţe importante şi pe plan regional. Siria rămâne prinsă într-un sângeros război civil, care a cauzat deja moartea a mai mult de 100.000 de oameni. Regimul preşedintelui sirian Bashar al-Assad a salutat căderea guvernului Frăţiei Musulmane şi caută să se folosească de eşecurile lui Morsi şi de înlăturarea lui pentru a-şi motiva represaliile, îngreunând procesul prin care s-ar găsi o soluţie politică pentru a pune capăt luptelor.
Opoziţia siriană, un amestec de grupuri eterogene aparţinând mai multor curente, inclusiv Al-Qaeda, va deveni şi mai radicală după înlăturarea lui Morsi. Pentru Hamas, strâns legată de Frăţia Musulmană, această lovitură de stat înseamnă pierderea sprijinului Egiptului, care semnifică, totodată, şi că Israelul devine una dintre ţările care vor beneficia cel mai mult de pe urma loviturii.
Qatar, unul dintre statele care i-au acordat protecţie lui Morsi (oferindu-i o linie generoasă de creditare) şi care se află, la rândul său, în plină tranziţie politică, a rămas deoparte, după producerea harababurii din Egipt. Ruptura dintre monarhiile din Golf devine din ce în ce mai evidentă, cu Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite care se grăbesc să finanţeze guvernul instaurat după lovitura de stat.
Turcia, care a susţinut adesea că modelul ei islamist democratic ar trebui să fie un exemplu pentru alte state musulmane care urmăresc schimbarea democratică, a rămas fără voce după lovitura de stat din Egipt. Politica externă a Turciei a urmărit stabilirea unei ordini regionale, cu participarea altor regimuri islamiste sunnite, în acord cu interesele ei. Egiptul a făcut parte clar din această strategie, iar instabilitatea politică din Turcia a ridicat întrebări nu numai asupra modelului politic pe care ea îl aplică, dar şi asupra siguranţei intereselor sale economice.
Viitorul Iranului este o altă chestiune de mare importanţă regională care rămâne nerezolvată şi care a fost amânată până când noul preşedinte, Hassan Rohani, îşi preia mandatul. Nu este prea încurajator că nu au existat gesturi notabile din partea Statelor Unite sau a Uniunii Europene după victoria lui Rohani la alegerile din iunie.
Pe scurt, Orientul Mijlociu se afundă într-o mlaştină şi este din ce în ce mai greu de găsit o soluţie în Siria, Egipt şi în alte ţări care sunt surse de instabilitate regională. Sunt multe strângeri de mâini, dar prea puţine gânduri serioase despre cum ar putea fi consolidate securitatea, economia şi relaţiile sociale în regiune.
Javier Solana
Javier Solana, fost secretar general al NATO şi înalt reprezentant UE pentru Afaceri Externe şi Securitate, ministru de Externe al Spaniei. În prezent, este preşedintele Centrului ESADE pentru Economie Globală şi Geopolitică şi Distinguished Fellow la Brookings Institution.
