Legislativele de azi din Marea Britanie sunt cele mai disputate din ultimele decenii, în locul duelului plictisitor aşteptat, campania devenind triunghiulară, cu premierul laburist Gordon Brown la final de mandat, cu un favorit pentru a-i lua locul, conservatorul David Cameron, şi un arbitru, liberal-democratul Nick Clegg.
Departe de a fi ternă, campania pentru legislative a ţinut ţara cu sufletul la gură, cu o serie de inovaţii, surprize şi ciudăţenii. Bine plasat pentru a-l învinge pe Gordon Brown, carismaticul lider al conservatorilor, David Cameron, riscă totuşi să nu obţină majoritatea absolută care i-ar deschide porţile din Downing Street începând de vineri. Ieri, în ultima zi de campanie, liderii celor trei partide aflate în cursă au accelerat ritmul şi au încercat pe ultima linie dreaptă să atragă milioanele de electori încă indecişi. Ultimele sondaje au confirmat tendinţa: conservatorii în frunte, dar fără o majoritate absolută care le-ar permite formarea unui executiv fără alianţe. Aflaţi la putere de 13 ani, laburiştii se luptă pentru a obţine o a patra victorie consecutivă istorică.
Dar impopularitatea premierului Gordon Brown a influenţat campania şi speranţa lor de a se menţine la putere se bazează pe o coaliţie cu liberal-democraţii. Acest partid centrist a realizat o penetrare neaşteptată în sondaje, pe valul prestaţiilor remarcabile ale liderului său, Nick Clegg, la dezbaterile televizate. Cele trei partide aflate în bătălia electorală se află la distanţă de câteva puncte în sondajele privind intenţiile de vot ale britanicilor, ceea ce lasă să se întrevadă un viitor parlament fără majoritate absolută şi inevitabile negocieri complicate pentru formarea unui guvern. Conservatorii sunt cvasisiguri că vor obţine votul popular, dar din cauza distorsiunilor legate de modul de vot (uninominal la un singur tur de scrutin), laburiştii ar putea obţine a treia poziţie, dar în acelaşi timp şi cel mai mare număr de locuri. Peste 44 milioane de britanici sunt chemaţi la urne, dar lupta se va câştiga în circa o sută de circumscripţii, în special în nord şi în centru, unde indecişii sunt numeroşi.
Cine va fi premier?
În mod tradiţional, regina încredinţează partidului care va obţine cel mai mare număr de deputaţi în Camera Comunelor sarcina de a forma guvernul, liderul formaţiunii devenind prim-ministru. Dar, pentru prima oară după 1974, scrutinul riscă să producă un „parlament suspendat”, unde nici o formaţiune nu ar obţine majoritatea absolută de 326 de locuri, având ca efect căutarea unei coaliţii. Motivul acestei posibile situaţii a fost generat de faptul că clasicul „faţă în faţă” laburişti-conservatori s-a transformat într-o cursă în trei, conservatorii aflându-se în frunte, iar laburiştii la coadă. O situaţie în care outsiderii liberal-democraţi (centru-stânga) se află în poziţia de „făcător de regi”. Cele trei formaţiuni se înscriu într-o marjă strânsă de 28-34 de puncte. Nick Clegg, cu 30% din sufragii, ar obţine 12% din locuri, rezultat suficient pentru a avea în vedere o coaliţie, situaţie uzuală în Franţa şi Germania, dar aproape tabú în Marea Britanie.
Cei trei „cavaleri” aflaţi în cursă
David Cameron, 43 de ani, arhetipul aristocratului tory cu descendenţă regală, se prezintă drept campionul unui „conservatorism modern” emancipat, moştenitor al thatcherismului. Şef al conservatorilor din 2005, el a reuşit să aducă partidul la uşile puterii după 13 ani de opoziţie, bucurându-se de o mare popularitate, fiind numit şi „Blair de dreapta”. A adus în discursurile sale de campanie teme noi, ca mediul, şi a promis că va susţine servicii publice fundamentale, ca sănătatea şi educaţia. Dar a denunţat omnipotenţa statului şi a cerut reducerea imediată a cheltuielilor publice.
Premierul Gordon Brown a moştenit un partid uzat de putere când, fără a fi ales, i-a succedat în 2007 lui Tony Blair. Respectat pentru seriozitate şi stăpânirea dosarelor, el este dezavantajat de evidente dificultăţi de comunicare. Impopular şi ameninţat cu un puci în cadrul laburiştilor, el a scăzut în sondaje. În campanie acest scoţian de 59 de ani a comis o gafă cu efecte dezastruoase. Uitând că are microfonul deschis, el a catalogat drept „sectară” o doamnă simpatizantă a partidului său şi episodul a fost transformat de media şi de opozanţi într-un soi de linşaj politic. El mizează pe faptul că a gestionat criza economică, reducând o datorie publică record fără a pune în pericol fragila redresare, dar, salutată în străinătate, politica sa nu a fost suficientă pentru a-i creşte popularitatea în Marea Britanie.
Nick Clegg, 43 de ani, telegenic, poliglot şi eurofil convins, vorbind chiar despre abandonarea lirei sterline în favoa-rea euro, a pus la colţ cele două „vechi partide” care au acaparat puterea de 31 de ani. A sedus electoratul înclinat spre un vot-sancţiune după o gravă rece-siune, războaiele contestate din Irak şi Afganistan şi un imens scandal al cheltuielilor parlamentarilor, prezentându-se drept omul schimbării şi al speranţei. Necunoscut până acum câteva săptămâni, s-a impus ca omul politic britanic cel mai popular (Sunday Times apreciind că este cel mai popular om politic după Winston Churchill în 1945), poziţionând partidul liberal-democrat în rolul de actor de neocolit al legislativelor. Cota sa de popularitate a ridicat partidul la un nivel nemaiatins în intenţiile de vot – a doua poziţie, în spatele conservatorilor, dar în faţa laburiştilor; totuşi, modul scrutinului net nefavorabil, care barează reprezentarea micilor formaţiuni, nu îi permite să spere decât participarea la o coaliţie guvernamentală. Clegg este sigur că va fi „curtat” de toate partidele.
Scenarii
O victorie relativă a conservatorilor ar deschide poarta unei alianţe cu LibDem sau cu mici partide, unioniştii protestanţi din Ulster sau separatiştii scoţieni. Analiştii estimează că David Cameron ar putea recurge la formarea unui guvern minoritar, cu susţinerea formaţiunilor mici, dar fără să pactizeze cu LibDem.
O victorie la limită a laburiştilor ar duce la o alianţă cu LibDem.
O majoritate absolută pentru conservatori ar rezolva situaţia, formând singuri guvernul. În virtutea sistemului electoral britanic, laburiştii ar putea practic să continue să aibă cel mai mare număr de deputaţi, dacă nu pierd decât moderat în sufragii, ceea ce le-ar permite să desemneze prim-ministru. Faţă de ascensiunea lui Nick Clegg şi a formaţiunii sale, şi laburiştii, şi conservatorii au recurs la un periculos joc echilibristic, flatându-l şi atacându-l totodată şi avertizând alegătorii contra unei perspective a unui parlament fără majoritate clară. Concretizând situaţia, ministrul laburist al Comerţului, Peter Mandelson, avertiza electoratul în presă: „Puteţi flirta cu Nick Clegg, dar vă veţi trezi căsătoriţi cu David Cameron”.
Un scrutin istoric
Indiferent de rezultate, multe vor avea conotaţii istorice. David Cameron ar fi cel mai tânăr prim-ministru din secaolul al XIX-lea până azi. Liberal-democraţii, cu peste 20%, ar realiza cel mai bun scor din ultimii 90 de ani. A patra victorie consecutivă a laburiştilor ar fi fără precedent. O reformă a modului de vot ar revoluţiona secole de bipartitism.
