O scurta declaratie a prim-ministrului bavarez a pus recent capat unui conflict care, timp de cateva saptamani, monopolizase pagina intai a marilor ziare germane, luand proportii de scandal politic. Dr. Edmund Stoiber anunta astfel ca pe 30 septembrie se va retrage din fruntea guvernului de land si ca la congresul extraordinar din toamna al Uniunii Crestin-Sociale nu va mai candida pentru functia de presedinte al partidului. O renuntare neobisnuita din partea unuia care, la 65 de ani, pe deplin stapan inca pe o energie, o vointa si o disciplina de munca ajunse proverbiale, se numara, fara indoiala, printre politicienii cu cel mai falnic palmares ai Germaniei de astazi. În cei 14 ani de cand conduce destinele landului (din 1999 este totodata si presedinte al UCS), Bavaria a ajuns pe un loc fruntas atat in privinta datelor economice si sociale, cat si in privinta educatiei, a cercetarii, a securitatii interne. Candidat la postul de cancelar federal in alegerile din 2002, el a pierdut doar cu 6.027 de voturi (0,01%!) in fata lui Gerhard Schröder, iar la alegerile de land din 2003 a obtinut pentru partidul sau 60,7% din voturi – ceea ce a insemnat o majoritate de doua treimi din totalul mandatelor, un triumf neegalat de nici un alt partid democratic, in toata istoria europeana postbelica. Motiv ca unii sa compare situatia data cu o absurda concediere a antrenorului unei echipe de fotbal care de ani de zile ocupa primul loc in clasament. Se intelege de la sine ca Edmund Stoiber nu a renuntat de bunavoie la o pozitie bazata pe merite pe care nici adversarii sai politici cei mai inversunati nu le contesta: el tocmai isi facuse cunoscuta, cu o saptamana mai devreme, intentia de a ramane la carma chiar pana in anul… 2013! Ceea ce i-a pus insa serios pe ganduri pe cei din esalonul al doilea, care de mult sperau sa le vina candva si lor randul. Prilejul parea sa li se fi ivit o data cu constituirea marii coalitii, in toamna anului 2005, cand lui Edmund Stoiber i-a fost oferit postul de ministru al economiei in cabinetul Merkel. Dar, spre surprinderea candidatilor la succesiune din München, el a refuzat dupa multe ezitari oferta, preferand sa ramana la pupitrul dirijorului in Bavaria – tot asa cum, cu un an inainte, refuzase pe rand sa candideze pentru functia de presedinte al CE si pentru aceea de presedinte al Germaniei. Atat patriotism local i-a nemultumit pe toti cei care ar fi putut profita de curentul ascendent al eliberarii in lant a unor scaune si care, reprosandu-i ca i-ar fi dezamagit cica pe bravii alegatori bavarezi, au pandit de atunci ocazia de a-l infrunta pe fata pe mult prea statornicul „parinte al landului”. Iar ocazia s-a ivit prin decembrie 2005, cand Stoiber, sigur pe sine, n-a luat in seama criticile formulate de o obscura, dar chipesa consiliera din provincie, ceea ce a starnit un ecou colosal, inexplicabil la prima vedere. Caci presa a facut din istoria asta un intreg taraboi – fara indoiala, cu sprijinul deloc dezinteresat al eventualilor pretendenti, care abia asteptau sa apara (sau sa provoace?) o samanta de scandal, dar si al adversarilor social-democrati sau ecologisti, frustrati sa tot vegeteze fara sperante, de decenii, pe bancile opozitiei locale. Cotele UCS in sondajele de opinie au inceput sa scada ingrijorator si, pana la urma, ca in povestea cu buturuga cea mica si carul cel mare, Edmund Stoiber n-a mai avut alta alegere decat sa-si declare cu demnitate abandonul, subliniind ca pentru el raspunderea fata de Bavaria sta in prim-plan si ca binele unui partid e mai presus de interesele individuale.
Printr-o infruntare dura, fara menajamente, justificata totusi de presiunea schimbului de generatii, s-a pus astfel capat, cam pe nedrept si oarecum prematur, unei cariere politice stralucite. Lupta pentru putere, cu radacini adanci pana in substratul gregar, este necrutatoare si in tarile cu vechi traditii democratice; numai ca aici ea se inscrie clar in sfera politicului, are mobiluri compatibile cu statul de drept si respecta cadrul definit prin normele juridice si morale. Ceea ce nu se poate afirma despre vesnicele hartuieli cu iz mafiot dintre centrele de putere din Romania, decupate parca din piesele lui Caragiale, unde prea adesea printipurile se subordoneaza afacerilor iar inte-resul national se confunda cu propriul buzunar.
Gheorghe Sasarman, scriitor
