Un domn deputat se uită la televizor. Acolo vede ceva despre podul de la Drobeta. Domnul deputat citeşte şi pe Wikipedia ceva despre asta. Apoi află de la cineva şi despre intrarea olteanului Tudor Vladimirescu în Bucureşti. Domnul deputat zice că întâlnirea pandurului cu bucureştenii marchează trecerea României de la Evul Mediu la perioada contemporană. Domnul deputat a condus până acum Metroul şi are mulţi consilieri. Consilierii domnului deputat schimbă un pic geografia, dar Parlamentul nu se împiedică de nord-vesturi sau alte aiureli cardinale. Un coleg îi sugerează domnului deputat că Brâncuşi ar fi un adevărat brand al Olteniei. Domnul deputat refuză: „Brâncuşi e deja universal, ce să mai facem cu el?“. Aşa se naşte deci o lege pentru Ziua Olteniei, „o regiune arhicunoscută a lumii“.
În locul oltenilor, m-aş înfuria. Nu neapărat pentru că ar putea afla că olteanul Tudor tot de oltenii lui a fost trădat, nu neapărat pentru că pandurul Tudor, în drumul lui spre Bucureşti, omorâse deja 26 de tineri panduri – asta e istoria şi nu putem s-o judecăm cu mintea de-acum. Dar să impui o Zi a Olteniei doar pentru că ai nimerit cu telecomanda pe BBC, pe nu-ştiu-ce documentar, ei bine, asta arată că mintea legiuitorului încă n-a ieşit din Evul Mediu. De ce fac legea asta? Pentru că pot! Ce consultare publică, ce referinţe istorice? Dacă într-adevăr voia să facă o zi specială, domnul deputat se gândea la o sărbătoare identitară, nu la rânza personală. Dacă era un om cu viziune – că partidele promit mereu oameni cu viziune în fruntea ţării –, domnul deputat crea o dezbatere: cum împlinim identitatea naţională cu celelalte identităţi, locale şi regionale, ascunse până acum? Era un bun prilej să scăpăm de spaime, de ideea râncedă că regiunile României înseamnă altceva decât România. Vaaai, am zis asta? – pardon, scuzaţi, să mor io dacă mai spui!
Ce-ar fi fost la gura politicienilor dacă un ardelean propunea o Zi a Transilvaniei? Zicea şi ardeleanul, pe drept cuvânt, că Transilvania e cea mai cunoscută regiune a lumii – mulţam fain, Hollywood; köszönöm szépen, Bela Lugosi; danke, Bram Stoker. Câte conotaţii oacheşe, la care niciun om normal nu s-ar gândi, ar fi ieşit la iveală! Dacă vreun picior de ungur ar fi fost prin preajmă, ce iureş! – deci evenimentul îi musai să fie pur românesc, ceva cu suferinţă milenară şi iobagi, altfel îi bai. Separatism. Vânzare de ţară. Nu ne prinde Centenarul (da, cu C mare) cu ţara întreagă. Fuga-fuguţa cu tricolorul la Miercurea Ciuc. Noi suntem aici pe veci stăpâni.
Sună urât? Dar legea asta e un bun prilej de spus – nu e analiză, nu mă ameninţa cu biciul Academiei, e pe repede-nainte câte ceva din ceea ce se-ntâmplă. Da: un cuvinţel dacă ai spus despre banii alocaţi de guvern Clujului, de treisprezece ori mai puţini decât cei alocaţi Teleormanului, şi gata, Ardealul e în drum spre Budapesta. A spus un ieşean că acelaşi Teleorman a căpătat de la buget cât toate judeţele Moldovei de Nord? – clar: e mâna lui Putin, s-a înţeles cu americanii, daţi repede pe ecran harta Moldovei Mari. Am share-uit pe Facebook că Transilvania e în topul destinaţiilor de vacanţă? – iară-i clar: m-am însurat cu Eva Maria Barki şi Soros ne-a fost naş de cununie.
E sisific să explici că Transilvania aparţine tuturor celor care au ales Transilvania; e şi a românilor, şi a ungurilor, saşilor, slovacilor, ţipţerilor, e şi a moldovenilor şi a oltenilor mutaţi aici, ba până şi olandezii, britanicii sau americanii cu pensiuni rurale pot să spună că Transilvania e a lor. Banatul, cu ungurii lui, cu şvabii sau sârbii – la fel. Dobrogea e şi a tătarilor şi a lipovenilor, Bucovina – şi a ucrainenilor. Bucureştiul – al bucureştenilor. Şi suma e a tuturor locuitorilor de pe-aici. Aşa ce truisme plicticoase? Doar că truismele astea nu se regăsesc în nicio lege – sau, dacă le vezi pe undeva, să ştii că pe hârtie au rămas.
În politică mai ales, dacă eşti ardelean şi nu sudui măcar un pic ungurii, eşti suspect. Ajungi, de două-trei ori într-un secol, chiar în fruntea mesei, de obicei în pragul crizelor majore, când se impun reforme nepopulare – şi apoi eşti arătat cu deştu’ că te-ai zgârcit la ajutoare sociale sau ai tăiat salariile bugetarilor. Şi da, musai ca despre Transilvania să vorbească alţii decât ardelenii, că sună altfel, mai patriotic, mai de breaking news. Despre regionalizare, la fel: dacă spui tu, ardeleanul, e separatism; dacă spune un politician de peste Carpaţi, e reformă administrativă.
De fapt, adevărul e ăsta: ne-am obişnuit cu lipsa de încredere. De câte ori am avut încredere unii într-alţii – de politică vorbesc – ne-am cam ars. De la Raţiu şi Coposu la Ion Iliescu, tabere peste tabere s-au făcut, fiecare încercând să convingă naţiunea. Cu votul mare lucru nu ne-a ieşit: nu cei votaţi au unit poporul ăsta, ci curvăsăria lor – aşa cum se întâmplă acum în Piaţa Victoriei din Bucureşti şi în pieţele din Cluj, Timişoara, Iaşi, Sibiu sau Constanţa. De ce? Pentru că, neavând oameni de stat, oamenii se unesc doar atunci când trebuie ei înşişi să apere statul. Ei şi ambasadele, aceste nave extraterestre care ne salvează mereu de monştrii noştri.
Legea asta cu Ziua Olteniei ar trebui să meargă mai departe. Eu vreau o Zi a Transilvaniei, care să fie? – o să-i întreb şi pe Ion, şi pe Ioşka, şi pe Hans, şi pe Rudi. Moldoveanul îşi doreşte şi el o zi, că-i e dragă Moldova. Bănăţeanul, fruncea, cum să nu aibă? – că-i harnic şi mândru. Dobrogea, Bucovina, Crişana, Maramureş – fiecare ar vrea să vadă că munca lui sfinţeşte locul. Doar politicianul nu înţelege ce-i cu toate dorinţele astea – trădareee, ăştia vor autonomieee! – şi lanţul neîncrederii merge mai departe şi mai departe: cum să ai încredere într-un popor care se uneşte mereu împotriva ta, politicianul? Pune-i pe toţi la grămadă, să vină organilii, că-i conşpiraţie: dacă încep ăia din Cluj, se ia Bucureştiul după ei; dacă încep bucureştenii, hopa şi clujenii şi bănăţenii şi moldovenii; ţară-i asta? Nu mai bine îi prindem în chingile spaimelor naţionale, nu mai bine luăm banii unora şi-i risipim în ograda altora, să-i punem cap în cap? Să îndrăznească vreunu’ să-ntrebe dacă hoţia asta e preţul unităţii naţionale: ăla-i separatistu’, bozgoru’, boanghena, huooo, treceţi, batalioane române, Carpaţii!
