Fiecare epoca isi are visele ei principale, pe-aici, pe la noi. Acum 60 de ani ii asteptam pe americani, in prezent visul principal e cel al veniturilor egale cu ale europenilor.
Aflam ca abia peste circa 33 de ani salariile vor fi si in Romania la nivelul celor din Uniunea Europeana. Probabil la nivelul de acum. Chestia asta cu anii e recurenta la noi. Prin '90 am sarit cu totii in sus cand Silviu Brucan ne-a anuntat ca mai avem vreo 20 de ani pana cand sa ajungem in democratie. Autorul acelei profetii optimiste – se vadeste azi – stia el ce stia, doar pregatise terenul, inca din '46, cand cerea moartea lui Iuliu Maniu si a celorlalti „dusmani ai poporului”.
Azi vine si secretarul de stat american, Condoleezza Rice, pentru a semna tratatul de amplasare a bazelor americane pe teritoriul Romaniei. S-a speculat adesea asupra faptului ca vreo doua generatii, acum circa 60 de ani, i-au asteptat pe americani sa vina si i-au tot asteptat asa pana cand au obosit sa-i mai astepte, pentru ca nici macar vreun carnaval cu soldati rusi (sovietici) deghizati in soldati americani, ca-ntr-un banc scornit in Praga anilor '68-'70, n-a avut loc pe-aici, in timpul socialismului victorios.
Exista totusi o mare deosebire intre americanii asteptati acum 60-59-58 de ani si cei care vin acum. Intentia celor care-i asteptau atunci si pe care le-o puneau in seama asteptatilor era aceea de a-i izgoni pe ocupantii rusi si cozile nationale de topor, inainte ca acestea din urma sa devina pur si simplu mase. Cei de-acum au alte obiective – nu ca cei de-atunci le-ar fi avut pe acestea, sperate de ai nostri – printre care nu se numara izgonirea rusilor sau a comunistilor. Vom avea baze americane concomitent cu politicieni democrati care s-au ilustrat serios in lupta antidemocratie inainte de 1989 si cu securisti reprofilati. Va fi, cu alte cuvinte, in sfarsit, realizata mult trambitata „coexistenta pasnica” despre care ne-a tot trancanit Ceausescu. Astfel incat, mai bine n-am mai socoti anii care au trecut de la speranta de demult pana la implinirea alteia, care nu ne-a fost proprie, acum. E bine, bine, e foarte bine ca vom avea baze americane. De fapt, cat de bine e, din moment ce ele nu mai au aceeasi semnificatie ca atunci, in 1945-50? O sa spuneti: dar ele ne vor apara de atacurile teroriste. Dimpotriva, ele vor atrage atacuri teroriste si asupra noastra, dar acesta nu e un motiv sa le refuzam iarasi, cum au refuzat ocupantii tarii, atunci, demult, Planul Marshall, care ne-ar fi refacut tara, daca ea nu ar fi intrat in alt plan, de distrugere planificata, cu cincinale sovietice, inaintea celor „in patru ani si jumatate”, realizate, de data aceea, fara stahanovistii anilor '50.
Daca nu putem compara asteptarea de-atunci cu implinirea de-acum, oare avem dreptul sa comparam salariile romanesti de azi cu cele din Uniunea Europeana de peste 33 de ani? Avem dreptul sa credem ca salariile romanesti de peste 33 de ani vor mai avea semnificatia celor la care viseaza romanii de azi? Veti spune: ce au salariile cu bazele americane? Au, pentru ca ambele visuri bat in aceeasi directie si se bazeaza, ca-ntotdeauna, pe altii. Sa ne apere altii, sa ne creasca altii, cu forta, PIB-ul, ca sa-i ajungem cu veniturile din urma etc. „Prin noi insine” ramane, deci, o simpla formula politica nepusa in practica decat individual, in firmele celor care o aplica, insa recurgand, desigur, si la contractele de stat. Idealul nostru e, asadar, unul destul de agramat: „prin voi insine” sau, eventual, „prin noi insiva”.
