Riscul de depresie severă urmată de suicid creşte de zece ori după ce rămân singuri la bătrâneţe.
La câteva luni după ce i-a murit soţia, Liviu S. (85 ani) a făcut un atac vascular cere-bral. Se întâmpla după ce o zi întreagă s-a chinuit să dea zăpada din drum. Bărbatul a leşinat în casă şi a fost găsit abia a doua zi de un vecin. „O iubise pe bunica şi a plâns foarte mult când a murit. Acum este imobilizat la pat şi nimic nu-l motivează să înveţe să meargă”, poves-teşte Anca, nepoata lui Liviu.
Pe de altă parte, Silviu (37 ani) îşi aminteşte că bunica lui a trăit aproape 25 de ani singură, după ce i-a murit soţul.
„Era tot tim-pul foarte ocupată cu gră-dina, cu animalele şi cu hecta-rele de pământ pe care le avea de arat. N-a vrut să se recăsătorească, deşi a avut «admiratori», şi spu-nea mereu că bunicul o aşteaptă pe lumea cealaltă”, spune Silviu.
Primele trei luni sunt cruciale
Cât de relevante sunt însă aceste exemple? Psihologii spun că, într-adevăr, se poate observa că bărbaţii tolerează mai greu pier-derea partenerei şi invocă o serie de studii pe această temă. Un studiu arată că în primele trei luni de la moartea partenerului de viaţă, bărbaţii au un risc de cinci ori mai mare de a face depresie severă.
Un alt studiu danez arată că moartea partenerului de viaţă creşte riscul de depresie severă urmată de suicid de zece ori la bărbaţi şi de trei ori la femei. „Riscul de suicid este mai mare mai ales o dată cu vârsta, pentru că opţiu-nile pe care le aveau în tinereţe nu mai sunt. Teama de singu-ră-tate şi confruntarea cu propria moarte pot fi fatale”, spune psihoterapeutul Alina Zevedei.
Primele trei luni de la deces sunt cruciale, pentru că depresia nu se manifestă întotdeauna prin plânsete, motiv pentru care familia şi prietenii au un rol important.
„Cel mai rău este în primul an de viaţă, iar apoi riscul scade, la bărbaţi rămâ-nând însă mai mare decât la femei. Bărbaţii gestionează mai uşor o moarte neaşteptată decât una care survine unei suferinţe înde-lungate, în timp ce femeile au nevoie de o perioadă de acomo-dare şi sunt obişnuite să aibă grijă de cineva”, afirmă psiho-terapeutul Alina Zevedei.
Diferenţe în funcţionarea creierului
Studiile din sfera ştiinţelor neurocognitive arată că există diferenţe semnificative în func-ţio-narea creierului la bărbaţi şi femei care ar putea explica parţial de ce bărbaţii trăiesc pierderile mai greu. „Hipocampul la femei este mai activ decât la bărbaţi, ceea ce face ca femeile să aibă mai bune abilităţi so-ciale şi de verbalizare a emo-ţiilor”, explică Gyorgy Gaspar, psihoterapeut la Institutul Român de Psihoterapie Integra-tivă. Astfel, ele depăşesc mai uşor pierderile şi suportă mai bine perioada de doliu, găsind puncte de sprijin în copii sau nepoţi. Amigdala este însă mai activă la bărbaţi, ceea ce-i ajută să facă faţă mai bine la teamă şi pericol. „La femei, creşte anxietatea dacă soţul se ocupa de aspectele financiare, iar la bărbaţi creşte depresia pentru că nu mai are cine să aibă grijă de ei”, spune Zevedei.
Acceptare în patru paşi
De regulă, acceptarea pierderii unei persoane dragi se produce după mai multe etape. Primul pas este negarea, perioadă în care psihicul se pregăteşte pen-tru a confrunta realitatea pier-derii. Urmează etapa de furie, în care emoţiile sunt schimbătoare şi adesea greu de gestionat. În etapa de adaptare, emoţiile intense se estompează. „Este perioada în care adesea avem senzaţia că persoana pierdută încă trăieşte: auzim o voce asemănătoare sau vedem o persoană a cărei fizionomie sea–mănă cu a partenerului pier-dut. Ultima etapă este inte-gra-rea, atunci când anumite obi-ceiuri, comportamente sau carac-teristici ale persoanei dece-date sunt integrate în funcţionarea noastră”, explică Gaspar.
Decizia de a-şi reface viaţa este influenţată adesea de valorile şi credinţele personale. „Consider că nu există o reţetă standard valabilă pentru noi toţi în astfel de situaţii. Relaţiile interumane sunt unice. Nu putem înţelege cu adevărat ce înseamnă un om pentru celălalt. De aceea este un element de normalitate ca unele persoane să aleagă implicarea într-o altă relaţie, în timp ce pentru alţii acest lucru este de neacceptat datorită loialităţii resimţite faţă de par-tenerul pierdut”, spune Gyorgy Gaspar.
