Azilul de noapte

Iata ca, pana la urma, francofonia se traduce si cu initiative sau gesturi concrete pentru bucuresteni pana sa se vada beneficiile planurilor pe termen mai lung. Gasesc excelenta initiativa lui Bertrand Delano‘, primarul Parisului, de a implanta la Bucuresti unul din acele aziluri de noapte care functioneaza de ani de zile in orasele franceze. Se spune ca un proiect in valoare de aproape 90.000 de euro va permite construirea la Bucuresti a unuia din acele „foyers” in care sunt adapostiti, mai cu seama pe timp de iarna, oameni care altminteri dorm sub cerul liber, „les sans abris”. Sigur ca modul lor de organizare lasa mult de dorit si in Franta: sunt prea putine si functioneaza in regim sustinut doar dupa ce dau gerurile. Deseori regulamentul lor intern este drastic, cei gazduiti trebuie sa soseasca seara devreme, iar in zori sunt aruncati in strada (indemnati astfel, cu un picior in dos, sa iasa singuri din situatia de asistati – zice-se). In toiul iernii nici nu exita locuri suficiente pentru toata lumea, iar inghesuiala devine insuportabila. Nu e de mirare ca unii dintre nefericitii clienti ai acestor aziluri refuza chiar sa accepte un pat in asemenea conditii, preferand sa se aciueze prin ganguri mai ferite sau sa doarma infofoliti pe guri de canal, de sub care ies aburii calzi ai unor sisteme de incalzire (pomana calorica din risipa, nu din filantropie). Asemenea nefericiti sunt cazuri de depresie avansata, de oameni raniti care refuza orice socializare. Masini speciale incearca sa-i culeaga de pe strada, medici, deseori benevoli, se straduiesc sa le acorde, cat de cat, o asistenta de prima urgenta. Oameni anonimi, dar cu inima mare, le aduc haine sau se posteaza la iesirea din marile magazine de alimente ca sa cerseasca pentru ei o conserva, un mic pachet, un mar. Un celebru actor comic al Frantei, Coluche, a avut pe vremuri ideea de a organiza din cheta publica, impreuna cu alti artisti, centre de supa populara, iar ideea dainuieste si ia amploare de cativa ani buni, chiar si dupa disparitia sensibilului clown. Mizeria aceasta o cunoasteam deja din descrierile marilor scriitori clasici, in urma cu aproape doua secole. Societatea informationala si globalizata nu a inventat nimic nou decat, poate, doar un sentiment mai complex al rusinii si neputintei colective. Dar si un azil cu probleme e mai bun decat un azil inexistent. Bucurestiul este si el invadat de asemenea nefericiti, care nu mai asteapta nimic de la omenire. Bine, cel putin, ca este abandonata ipocrizia si se face ceva concret, cu speranta unei continuitati. Prea multi copii si-au petrecut deja copilaria prin canalele Bucurestiului, prea multi alti nefericiti cauta in continuare un acoperis, fie si pentru cateva nopti. Intram deci si in Europa azilurilor ceea ce este, probabil, un fel de a reveni cu picioarele pe pamant, dupa primul moment de (justificata) euforie.