“Mai bine la coadă la banane decât la coadă la ajutor de şomaj.” Aceasta este poate cea mai celebră replică a unui politician de 21 de ani care, în 2002, a devenit cel mai tânăr parlamentar din istoria Legislativului Cehiei. Se numeşte Katerina Konecna, iar partidul ei de suflet, pe care îl reprezintă şi astăzi în Parlamentul de la Praga, se numeşte Partidul Comunist al Boemiei şi Moraviei. Este singurul partid născut din formaţiunile ce au condus Europa de Est înainte de 1990 care şi-a păstrat cuvântul “comunist” în titulatură.
Konecna, ca şi mii de alţi tineri cehi care s-au înrolat în noul Partid Comunist, susţine că nu vede nici o contradicţie între a purta tocuri cui şi haine la modă şi a citi “Capitalul” lui Marx. Cu toate acestea, ideile şi sloganurile folosite în toate campaniile electorale la care a participat în ultimii nouă ani nu au nimic nou în ele. Sunt la fel de prăfuite ca basca unui stahanovist: oamenii nu pot trăi fără un stat mare şi atotputernic care să aibă grijă de ei, fără ordine şi reguli stricte, fără pedepse aspre pentru toţi cei ce le încalcă; poporului îi este mai bine în liniştea unei guvernări autoritare şi pricepute în a-şi masca propria corupţie decât în haosul unei democraţii, un sistem condamnat la imperfecţiune veşnică.
Pentru Konecna şi tovarăşii ei, fie tineri care nu au trăit nici o zi în comunism, fie bătrâni activişti care au tras spaima vieţii lor în zilele Revoluţiei de Catifea, ideile Marii Revoluţii din Octombrie nu au răposat. Ele sunt vii şi ne pot salva pe toţi din iadul capitalist. Pentru asta este nevoie doar ca Partidul Comunist al Boemiei şi Moraviei să câştige alegerile şi să scoată ţara din NATO şi Uniunea Europeană. Restul va veni de la sine.
Cine mai crede aceste bazaconii – vă veţi întreba – mai ales într-o ţară precum Cehia, care a fost pentru mulţi români un reper în ceea ce priveşte determinarea disidenţilor săi şi viteza cu care s-au desprins de comunism? Suficient de mulţi pentru ca Partidul Comunist să ajungă în 2002 a treia forţă politică a ţării, cu 18,5% din voturi. Pe locul întâi s-au situat foştii lor tovăraşi, vopsiţi, precum Ion Iliescu şi ai săi, în “social-democraţi”, cu 30%. Nu, nu a fost un accident.
Doi ani mai târziu, la alegerile europarlamentare, comuniştii au ieşit pe locul doi, paraşutând la Bruxelles şi Strasbourg nu mai puţin de şase parlamentari “roşii”.
În 2006, comuniştii au scăzut la 13%, însă nu atât de mult încât să piardă locul trei. O încercare eşuată de dizolvare, iniţiată de Senat, i-a întărit şi mai tare, astfel încât la europarlamentarele din 2009 au câştigat 14%. Partidul Comunist este astăzi a patra forţă politică, după ce în alegerile din 2010 a obţinut 11% din voturi, adică 26 de fotolii de deputat.
Succesul comuniştilor cehi ar trebui să fie o lecţie importantă pentru toţi comuniştii români care continuă să activeze în ilegalitate: tovarăşi din partidele România Mare, Conservator, Social Democrat, Naţional Liberal, Democrat Liberal, al Poporului, UNPR şi de pe unde veţi mai fi, nu vă mai ascundeţi! Lepădaţi-vă de camuflajul ideologic pro-democratic şi pro-occidental cu care v-aţi acoperit, pentru că oricum nu păcăliţi pe nimeni şi înfiinţaţi partidul care vă va permite să fiţi, în sfârşit, voi înşivă: nu, nu Partidul Comunist Român, că ăla a murit cu mult timp înainte de 1989, ci Partidul Ceauşescu. Partidul Ceauşescu este partidul vostru, iar România are nevoie de el!
Dacă într-o ţară precum Cehia partidul lor comunist a ajuns la aproape 20%, la noi Partidul Ceauşescu ar avea toate şansele să ia cel puţin la fel de mult. Oricum, suficient cât să nu mai cerşească mila PSD-ului. De fapt, la câtă nostalgie tembelă şi lacrimogenă pluteşte în aer după dictatorul analfabet, s-ar putea să luaţi chiar peste 50%, caz în care aţi mai face un bine naţiunii şi aţi scoate complet PSD de pe scena politică! Va fuziona cu Partidul Ceauşescu prin absorbţie.
Sunt maliţios, dar sunt sincer. Partidul Ceauşescu are un bazin electoral imens. Audienţele pe care le fac toate filmuleţele şi emisiunile despre el şi familia sa, toate detaliile plictisitoare sau picante, amestecul de discuţii serioase şi taclale la băşcălie, tabloidizarea vieţii celor ce ne-au fost stăpâni absoluţi 25 de ani, cu cine s-a culcat Ceauşescu la Doftana, cu cine l-a înşelat Ceauşeasca, purta sau nu chiloţi, de acolo îi venea porecla de “Păsărica” sau din altă parte, studiile lui la “Frunze”, ultimul interviu al lui Nicu Ceauşescu şi adevăratul ultim interviu dat de Nicuşor – cui altcuiva decât lui Adrian Păunescu? -, analiza academică făcută de Vladimir Tismăneanu asupra pregătirii politice a “prinţişorului”, toate arată o nevoie patologică de a fi în continuare în preajma familiei despotice. De a-l avea printre noi pe cel care cu atâta clarviziune s-a intitulat “părintele naţiunii”.
Este de necrezut câtă atracţie continuă se exercite chipul lui proiectat pe televizor. Cum se explică? Poate prin faptul că de fiecare dată când îl vedem sperăm că ne va spune, în sfârşit, ce ni s-a întâmplat. Ne facem iluzii că ne va elibera. Că va rosti cuvintele care ne vor dezlega pentru totdeauna din relaţia călău-victimă în care ne-a încuiat şi ne-am încuiat. Iar el tace. Sau, în cel mai bun caz, îşi rosteşte a mia oară discursurile vrăjitoreşti.
Este atât de multă confuzie în această ţară, atâta disperare printre cei atinşi de Alzheimer politic, care nu înţeleg ce li se întâmplă de douăzeci de ani încoace şi pentru care ultimul chip familiar suprem de care îşi amintesc este cel al lui Ceauşescu, încât îi vor vota cu două mâini pe toţi cei ce le vor organiza o reîntâlnire cu el. Singura condiţie este că trebuie să fie una adevărată şi grandioasă. Holograma trebuie să le vorbească.
Pentru asta, este obligatoriu ca Voiculescu şi Vadim, şi Dan Diaconescu, şi toţi cei ce mizează pe cartea nostalgiei, a populismului comunistoid, să renunţe la scrupulele inutile care îi împiedică să spună lucrurilor pe nume: Ceauşescu a fost cel mai mare conducător al tuturor timpurilor! Nu există trecut mai glorios decât cel făurit de el şi nici prezent mai nedemn decât cel în care trăim azi!
Să dea la Antene şi la OTV nonstop imagini cu el (cu ea mai puţin, cel puţin la început), cu vizitele pe şantierele patriei, cu spectacolele exuberante care i se aduceau ofrandă pe stadioane, cu discursurile sale înălţătoare. Să-i pună tabloul în fundal la toate emisiunile de ştiri şi talk-show-uri. Să reia a mia oară filmele cu “BD”, Tanţa şi Costel şi Veronica. Să-l citeze la fiecare două fraze şi să adopte ca program politic discursul său de la Congresul al XIV-lea. Să ne amintească zi de zi, clipă de clipă, cum a clădit el România modernă şi cum tot ce au făcut cei ce i-au urmat a fost să-şi bată joc de ea. Să construiască din banii lor un mausoleu în care familia să se odihnească. Şi să-l facă pe Valentin Ceauşescu preşedinte onorific.
Vor fi şocaţi să constate cum vor creşte în sondaje. Câţi politicieni vor părăsi celelalte partide şi li se vor alătura! Câţi tineri precum Katerina Konecna îşi vor pune energia şi priceperea în slujba Partidului Ceauşescu! Câţi pensionari vor veni să voteze pentru prima oară în viaţa lor şi îşi vor şterge o lacrimă cu batista când vor introduce în urnă buletinul ştampilat direct pe inima lui Nea Nicu.
Nu avem nevoie de Partidul Ceauşescu doar pentru a le face nostalgicilor o ultimă bucurie. Şi nici doar pentru că într-o democraţie este firesc ca dorinţele unui număr mare de cetăţeni, chiar şi cele nerostite, refugiate în subconştient, să-şi găsească o expresie politică. Ci în primul rând pentru că fără o exorcizare publică de proporţii nu vom scăpa nici de fantoma lui Ceauşescu şi nici de psihoza în masă pe care o provoacă.
Istoria recentă a Cehiei conţine o lecţie şi pentru partidele de dreapta. Nu la fel de spectaculoasă, dar cu acelaşi mesaj: asumaţi-vă convingerile până la capăt şi fără minciuni inutile!
Înaintea alegerilor anticipate pentru Camera Deputaţilor, programate iniţial pentru vara lui 2009, Partidul Social Democrat era considerat câştigător cert, fiind cotat cu peste 30% din voturi. În lunile dinaintea alegerilor, au apărut două forţe noi. Un partid politic nou, TOP 09 şi un lider nou, Radeck John, în fruntea unui partid ceva mai vechi, dar care jucase până atunci un rol minor, “Afaceri Publice”. Beneficiind şi de amânarea alegerilor cu aproape un an (s-au ţinut pe 28-29 mai 2010), TOP 09 a obţinut 17% din voturi şi a devenit a treia forţă politică a ţării, detronându-i pe comunişti. “Afaceri Publice” s-a situat pe locul cinci, cu aproape 11%.
Social-democraţii au câştigat alegerile, însă nu cu 30%, ci cu 22%. Acest scor, dar şi faptul că al doilea partid clasat, cel Civic Democrat, care obţinuse 20%, s-a aliat cu TOP 09 şi cu “Afaceri Publice” i-au obligat pe social-democraţi să-şi recunoască înfrângerea chiar a doua zi după anunţarea rezultatelor. Şeful social-democraţilor, Jiri Paroubeck, şi-a dat demisia, ca şi liderul creştin-democraţilor, partidul din care se desprinsese TOP 09, deoarece a ratat pragul de 5% şi intrarea în Parlament.
Amânarea alegerilor le-a dat răgazul necesar celor două noi forţe politice, TOP 09 şi “Afaceri Publice”, să convingă. Însă esenţial a fost cum au făcut-o: prin campanii agresive şi inovative, cu mesaj clar. Ambele au avut un puternic discurs anticorupţie, îndreptat în special împotriva fostului partid de guvernământ, cel Civic Democrat, adică a celor alături de care aveau să formeze ulterior coaliţia de guvernământ.
De altfel, Partidul Civic Democrat, cel mai important partid de dreapta din Cehia, deşi s-a clasat pe locul doi şi a rămas la putere, numind chiar şi noul premier, a înregistrat pierderea cea mai severă. Din cele 81 de mandate pe care le câştigase în 2006 au pierdut 28 şi au mai rămas cu 53. Spre deosebire de ei, social-democraţii au pierdut doar 18.
Motivul pentru care civic-democraţii au pierdut cele mai multe mandate este unul şi acelaşi cu motivul pentru care au rămas la putere. Celelalte formaţiuni de dreapta i-au atacat virulent şi cu argumente şi, ca urmare, au câştigat procente consistente, suficiente ca să le permită să guverneze împreună cu partidul pe care în campania electorală îl transformaseră în sac de box. A fost surprinzător faptul că noile partide au format o coaliţie de guvernământ cu cei pe care îi identificaseră ca principali responsabili pentru problemele Cehiei? Da şi nu. Da, pentru că au acceptat să se facă frate cu dracu’; şi nu, pentru că alternativa ar fi fost să se facă frate cu ta’su.
Cum a fost posibilă această salvare de ultim moment în urma căreia dreapta a rămas la putere deşi popularitatea ei se erodase considerabil ca urmare a măsurilor nepopulare dictate de criză?
În primul rând, dreapta de la putere a fost atacată dinspre dreapta. Pe două direcţii. Dinspre o dreaptă cerebrală, TOP 09, focusată pe problema economică, care cerea reducerea şi mai drastică a risipei din sectorul public şi măsuri care să stimuleze economia. Şi care nu s-a mulţumit să mobilizeze alegătorii prin gargară ieftină pe forumurile de internet, ci a coborât în stradă, pentru a convinge Cehia reală, nu doar pe cea virtuală.
Una dintre strategii a fost de a trimite tuturor alegătorilor imitaţii de facturi cu suma colosală la care a ajuns la datoria publică şi cât le revine lor de plată din acea sumă. O alta a fost de a-şi trimite activiştii prin baruri pentru a explica, la o bere, care sunt soluţiile şi măsurile pentru care vor milita ei dacă vor ajunge la putere.
“Afaceri Publice” a atacat cu argumentele dreptei populiste. Cerând măsuri drastice împotriva corupţiei, dar şi pentru combaterea criminalităţii care afectează cetăţeanul de rând. Nu au lipsit nici discursurile aluziv homofobe, sexiste şi anti-rroma. Şi ei au coborât în stradă şi au instituit patrule de voluntari în Praga pentru a ridica de pe străzi drogaţii şi prostituatele.
Ambele partide au lideri carismatici, care, deşi erau departe de a fi avut un trecut imaculat, la momentul alegerilor se bucurau de cea mai mare încredere din partea alegătorilor. Mai important decât orice, ei nu sunt invenţiile Partidului Civic Democrat. Opoziţia lor nu a fost mimată, iar criticile pe care le-au adus în campanie partidului de guvernământ nu au fost regizate.
Ambii lideri şi oamenii lor de încredere au refuzat varianta comodă şi au ales-o pe cea mai dificilă. Cu toţii au fost curtaţi la un moment dat de Partidul Civic Democrat, dar au refuzat cu încăpăţânare ofertele, preferând să-şi investească energia în propriile proiecte politice. Dacă ar fi ales să se unească cu partidul dominant în loc să încerce să-l învingă, ambele ar fi pierdut. Din interior nu ar fi putut schimba nimic. Ar fi fost ultimii veniţi şi vocea lor ar fi fost, în cel mai bun caz, ignorată. Iar la primul semn că nu respectă disciplina de partid şi critică în exterior ceea ce se întâmplă în interior ar fi fost demişi din funcţie şi chiar excluşi.
Ambele partide au evitat ambiguităţile. Nu au pretins că sunt altceva decât erau. Proiecte politice pursânge. Niciodată nu s-a pus problema ca ele să pozeze mai întâi în mişcări civice pentru ca după aceea, “la cererea publicului”, să se transforme în partide. Atât TOP 09, cât şi “Afaceri Publice” au beneficiat însă, indirect, dar consistent, de campaniile anticorupţie şi anti-SISTEM ale unor organizaţii sau iniţiative civice de mare impact, precum “Defenestrarea 2010” sau “Înlocuiţi Politicienii”, susţinute de intelectuali de mare probitate morală.
Astăzi, la peste un an de la instalarea noii coaliţii de dreapta, cu greu s-ar putea spune că ea a împlinit toate speranţele celor ce i-au votat. Aproape că nu a existat lună fără vreo criză, fără acuzaţii grave de corupţie, fără demisii şi demiteri răsunătoare. La baza lor au stat de multe ori dezvăluirile făcute de un demnitar despre ilegalităţile comise de un coleg din coaliţia guvernamentală. Privit în retrospectivă, ce a rămas din imaginea justiţiară idealizată pe care cele două noi partide şi-au creat-o în campanie este destul de trist. Chiar jalnic. Cu toate acestea, potrivit sondajelor, alegătorii, deziluzionaţi cum sunt, încă o dată, de moralitatea multora dintre politicienii de dreapta pe care i-au votat, le-ar încredinţa tot acestora puterea. De ce?
Pentru că măcar un lucru funcţionează. Cele trei partide se presează reciproc pentru a-şi atinge fiecare măcar agenda minimală pe baza căreia au fost votaţi. Iar dacă implementarea măsurilor anticorupţie încă trenează, lucrurile stau mult mai bine cu reformarea statului şi creşterea eficienţei administrative. Explicaţia: priorităţile guvernamentale rezultă dintr-o concurenţă între diverse politici de dreapta, şi nu dintr-un compromis între măsuri de dreapta şi altele de stânga. Coerenţa şi eficienţa vin din faptul că lupta de la vârful puterii se duce în interiorul aceluiaşi sistem ideologic politic, nu între sisteme diferite. Lucru care îi enervează la culme pe susţinătorii comuniştilor. Partidul lor ar primi astăzi un număr chiar mai mare de voturi decât în 2010.
Nu mă aştept ca Vadim, Voiculescu şi restul comuniştilor vopsiţi să-şi asume total şi sincer proiectul Ceauşescu. Întocmai precum fostul lor şef, şi ei trăiesc într-o fantasmă care îi împiedică să perceapă cum sunt priviţi cu adevărat din afară. Dacă ar realiza o secundă că pe scara evoluţiei nu sunt nimic mai mult decât urmaşii lui Ceauşescu şi că unica lor misiune legitimă este aceea de a-i perpetua cât de mult moştenirea, nu s-ar mai complace în jalnicul efort de a ne dovedi că reprezintă altceva.
O şansă pentru a-şi clarifica poziţiile şi a-şi asuma până la capăt destinul politic o au cei ce spun că reprezintă dreapta. Cu o singură condiţie: să înveţe ceva din lecţiile pe care ni le predau, gratuit, cei ce au trecut deja prin etapa în care ne aflăm noi.
