Ca istoric, nu pot să nu mă gândesc, în aceste zile, la epoca de aur a Spaniei când, sosit în faţa maiestăţilor lor preacatolice, genovezul Columb le-a promis o Lume Nouă, dar şi noi resurse (căci alungarea evreilor spanioli de către Inchiziţie a avut consecinţe economice măcar la fel de păguboase precum avea să înregistreze alungarea protestanţilor din Franţa lui Ludovic al XIV-lea).
Suntem, aşadar, la curtea „spaniolă” de la Bucureşti, şi prin sălile Cotrocenilor tocmai a mai trecut o dată, niţel cam exasperat, cristoforcolumbul de la Gabriel Resources, întrebând, încă politicos – dar ferm, nenicule! – „Îi dăm drumul cu Roşia Montană, sau mai pierdem timp, bani şi bună dispoziţie?”… Maiestatea Sa băsesciană, ce să facă? A urcat în elicopter şi, cu mânuţa proprie, a „tras în chip” (cum zic unii pe la noi, prin Ardeal) peisajul de dedesubt, dezvăluind, domne, lumii ce poluare a distrus munţişorii din împrejurimi.
Am văzut şi eu pozele: vegetaţie, înălţimi, şi apoi o zonă gălbuie, piatră sterilă, urâţenie… Nimic de zis. El Presidente are mână de fotograf, n-ai ce-i face.
Pe de altă parte, hăituit domol la TV de întrebările a trei – trei! – jurnalişti agreaţi, în costume becaliene, cu cravate impecabile, de doi şi un sfert, Întâiul Stătător a mai luminat o dată telespectatorul, printre detaliile valorizante despre relaţia cu americanii, cum e treaba cu Roşia Montană. Nu doar că e poluare şi trebuie făcut totul pentru a o înlătura – discursul ecologist al lui Iliescu i-a adus, odinioară, fix cu douăzeci de ani în urmă, pe mineri în Piaţa Universităţii din Capitală, să refacă, săracii, răsadurile de flori călcate în picioare de manifestanţi şi greviştii foamei… -, dar crearea locurilor de muncă pentru aproximativ 500.000 de români, care, acum, stau pe la casele lor ca simpli consumatori de penurie, ar modifica un pic, cât de cât, peisajul şomajului din patrie.
Cine n-ar vrea mai puţin şomaj pe la noi?! Probabil numai leneşii, dar pe ăia nu merită să îi luăm la socoteală. Nu cu leneşii vom cuceri noi Indiile Occipitale…
Ce mă îngrijorează în continuare este celălalt peisaj. Fiindcă mă întreb: ce e mai bun? Un munte poluat sau nimicul din locul lui? Urâţit, abandonat din punct de vedere economic – exact ca şi industria de stil vechi, socialist, care nu a mai renăscut, cu coloşi similari, aducători de pâine, niciodată după căderea C.A.E.R., lăsându-ne pe mâna fabricanţilor „Lego” („Despachetăm şi producem, împachetăm şi ne ducem!”) -, bietul munte mai păstrează, cel puţin, vechile exploatări. Unii spun că ar fi din vremea dacilor. Sigur e că sunt romane, în orice caz. Alburnus Maior… Tăbliţele cerate, unice la noi, acoperite cu socoteli şi proiecte… (Lasă că, dacă îi întrebi pe cei din Orientul Apropiat de ce nu raşchetează integral Qumram-ul şi Tel Amarna, sau Ebla, unde s-au găsit suluri în chiupuri, sau tăbliţe cu hieroglife, ori biblioteci în cuneiforme, te vor privi ca pe un hotentot coborât din zona tembelismului preistoric al umanităţii…)
Deci: ce e mai bun? O gâlmă de stâncă dezgolită sau o groapă cianurie? … Ceea ce îmi aminteşte o piesă a lui Cornel Marandiuc, un scriitor care, în anii 80, citise la cenaclul nostru piesa despre o ţară plată care, în lipsa totală a munţilor voia să sape, măcar, cea mai adâncă groapă cu putinţă, spre a chema turiştii şi a se îmbogăţi… Pesemne că o gaură abisală în peisaj ar aduce mai mulţi mangoţi. Ne-ar lansa şi în Guiness Book, măcar cât numărul de condamnări la Tribunalul European, ca ţară a statului ce nu-şi respectă cetăţenii sau ca număr de infractori livraţi străinătăţii… Ori, de ce nu, ca şi campioni ai inconştienţei de a ne exporta în cea mai mare proporţie tinerii titraţi, de performanţă, pentru a lansa în istorie alte state, mai simpatice şi mai generoase cu ei.
Preşedintele spune, din elicopter, ca şi de la palat, să luăm banii şi groapa. Banii să meargă la cine trebuie. Groapa să ne rămână nouă. Deşi nici nu e sigur că ar fi o groapă. În locul muntelui de la Alburnus Maior am putea depune peturi – plastic şi zdrenţe -, tot construim noi o civilizaţie a reciclării prin haleală a resturilor menajere -, ridicând, în timp, o nouă colină. Cu cianuri. Şi de ce nu?
Ce rezultă atunci când arbitrul senin şi olimpian, confrom fişei postului, sare la bătaie, în ring, implicându-se cu sfaturi în câmpul economiei? O declaraţie precum aceasta: „Guvernul trebuie să acceseze fondurile europene pe care le are la dispoziţie şi să dea drumul la investiţii şi la locuri de muncă – dă, domne, drumul la exploatările de argint şi de aur”.
Cam asta e şi deosebirea între ţărişoara de faţă şi Imperiul Hispanic. Acolo aurul şi argintul veneau. Aici se aşteaptă – tropăind de nerăbdare – să plece.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
