Filmul lui Oliver Stone despre momentul 11 septembrie 2001 intra pe ecranele romanesti la doar o luna dupa premiera lui mondiala, la Festivalul de la Venetia. Cam asta e satisfactia, pentru ca filmul dezamageste prin scenariul sarac si prin felul in care apasa pedala melodramei.
La concurenta cu celalalt film al anului inspirat din aceleasi evenimente, “Zborul United 93”, al lui Paul Greengrass, filmul lui Stone ar fi putut fi o drama atemporala si fictiva daca n-ar fi existat amintirea inca puternica a atacurilor teroriste. Reconstituirea “fizica” e impresionanta, nimic de zis, dar inca de la inceput constructia scenariului pare subreda si conformista – din felul in care prezinta protagonistii, de pilda. Fata de naturalismul din filmul lui Greengrass, aici e vorba de o reconstituire artistica in traditia “epopeii nationale americane” de care ne e noua, uneori, jena. Dar sunt cel putin trei lucruri care ar putea sa ne domoleasca umorile. Primul – atentatele in sine si trauma pe care au provocat-o; al doilea – faptul ca cei doi eroi politisti exista cu adevarat si ca au fost intr-adevar blocati 12 ore sub daramaturi inainte de a fi descoperiti de un fost puscas marin; al treilea motiv este ca initiatoarea proiectului, producatorul Debra Hill, care s-a hotarat dupa ce a citit in ziare despre John McLoughlin si Will Jimeno, a pierdut batalia cu viata si a murit de cancer in 2005. Filmul este impresionant pe bucati datorita reconstituirii perfecte a atentatului si a decorului post-apocaliptic. Exploziile, prabusirile, groaza oamenilor au un inalt nivel de imediatete. Insa, concentrandu-se doar pe istoria celor doi barbati care se ajuta unul pe altul sa ramana treji, plus flashback-urile idilice si chiar si cu reactiile sotiilor din exterior, filmul devine la nivel dramaturgic la fel de claustrofobic precum decorul. Emotia ca drama e atat de apropiata in timp se desira pana la finalul fericit, dar poate reaparea pe generic la vederea datelor de pe ecran – numele colegilor lui McLoughlin si Jimeno care n-au avut norocul lor. Stone rateaza subiectul.
Si altele…
“Diavolul se imbraca de la Prada” – de David Frankel. Ecranizarea best-seller-ului semnat de Lauren Weisberger mizeaza pe Meryl Streep si merita sa fie vazut aproape din acelasi motiv. Filmul e spectaculos in prima jumatate, cu toata defilarea de haine frumoase si de zvon de viata buna, dar, odata ce te prinzi unde merge basmul modern al “Cenusaresei” (si n-ai citit romanul inspirator), interesul se cam dezumfla.
“Avionul cu serpi”/”Snakes on a Plane” – de David R. Ellis. Un martor ce urmeaza a fi folosit in acuzarea unui mare mafiot e transportat din Honolulu spre Los Angeles. Ca sa-l lichideze, mafiotul umple avionul cu serpi. Nu era mai simplu si mai curat sa incerce sa-l impuste decat sa se complice cu reptilele drogate cu feromoni? Filmul – in care joaca si Samuel L. Jackson – e uneori atat de stupid incat pare o parodie.
