Anul 2010 a fost anul în care România trebuia stabilizată şi pregătită pentru recuperare. În schimb, politicienii i-au picurat sistematic otravă în perfuzii.
În anul care e pe cale să se încheie, România trebuia să oprească de urgenţă sângerarea bugetară care risca să o aducă în colaps şi să încerce să se pregătească cât mai bine pentru un efort de recuperare cât mai rapidă. Guvernul trebuia să reducă drastic mai întâi cheltuielile administrative, iar cea mai bună metodă era reducerea cu până la o treime a birocraţiei de stat. Abia într-o a doua etapă ar fi trebuit să urmeze o reducere consistentă a numărului de bugetari. Reforma pensiilor şi legea salarizării unice ar fi trebuit adoptate la începutul anului, când guvernul proaspăt instalat ar fi avut mai multă autoritate şi ar fi generat o opoziţie mai slabă. În al treilea rând, programele de asistenţă socială ar fi trebuit ajustate treptat, pentru a reduce numărul de asistaţi şi pentru a încuraja munca. Toate aceste măsuri de austeritate ar fi trebuit să aibă un singur ţel: menţinerea cu orice preţ a unui nivel scăzut al taxelor şi impozitelor, în condiţiile unui deficit bugetar sub 5%, şi pregătirea eventualităţii de a le reduce şi mai mult în 2011, pentru a încuraja investiţiile şi pentru a accelera recuperarea. Mai important, în condiţiile în care majoritatea ţărilor din jur au ieşit din recesiune, competiţia este nemiloasă şi ar fi fost extrem de important să le-o luăm înainte şi să venim cu o ofertă care nu poate fi refuzată.
În schimb, am avut parte de celebra declaraţie din 6 mai a preşedintelui Băsescu, care a anunţat reducerea salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%, urmată de decizia Curţii Constituţionale şi de mărirea TVA la 24%. A fost o măsură otrăvită din mai multe puncte de vedere. În primul rând, în condiţiile reducerii consumului, antreprenorii aveau nevoie de o creştere a costurilor ca de un glonţ în cap. În al doilea rând, pentru că a fost anunţată reducerea de salarii, ministerele nu au mai făcut reducerile de personal cerute, decât cel mult cu posturi pe care nu era angajat nimeni. În al treilea rând, pentru că, deşi a fost gândită ca o măsură de protecţie socială – în ideea că, decât să laşi 25% din oameni fără venit, mai bine împarţi povara uniform şi le reduci tuturor venitul cu 25% -, s-a întors împotriva celor care au luat-o. În loc să aibă 25% (sau 35%) nemulţumiţi şi restul în siguranţă, Guvernul s-a trezit cu 100% din personalul bugetar nemulţumit. În sfârşit, există cel puţin un avantaj al şomajului: creşte rezervorul de resurse umane şi se eliberează energii creatoare şi de inovaţie care până atunci erau blocate. Reducerea cu 25% a salariilor ţine în continuare captive resurse de iniţiativă care ar fi putut fi exploatate în efortul de recuperare.
De cealaltă parte, Opoziţia, în loc să susţină tacit efortul de stabilizare şi să atace derapajele Puterii, a continuat războiul total de anul trecut, atacând însuşi dreptul la existenţă al PDL şi al lui Traian Băsescu. Lipsit de soluţii alternative serioase, tandemul PSD-PNL s-a angajat într-o mişcare de gherilă care viza anihilarea totală a duşmanului, eventual cu arma sindicatelor. Dacă asta însemna denunţarea acordului cu FMI şi colaps, cui ce-i pasă, câtă vreme inamicul a fost distrus? Lupta politică a atins noi genuni de demagogie şi iresponsabilitate şi a fost amplificată la paroxism de televiziunile mogulizate, mai ales după arestarea lui S.O. Vîntu.
Cel puţin din vara anului 2009, ştiam deja că există ţări membre ale UE nemulţumite de corupţia din Justiţie şi de lipsa de transparenţă din achiziţiile publice. Încă din 2009 ştiam că, o dată cu dispariţia posibilităţii de a recurge la clauza de salvgardare, unul dintre puţinele instrumente de coerciţie care le-au mai rămas europenilor în raport cu România era aderarea la spaţiul Schengen. Deşi în alegerile de la Consiliul Superior al Magistraturii s-au implicat cei mai importanţi parteneri ai României (SUA, Germania, Franţa, Olanda) prin reprezentanţii lor diplomatici, până la urmă ne-am trezit tot cu Lidia Bărbulescu şi cu Alistar, cu largul concurs al unei clase politice care şi-a pierdut busola. Şi, la sfârşit de an, cadoul otrăvit făcut de PDL românilor care mai sperau că politica se poate face cu onoare şi consecvenţă morală – cazul Ridzi.
