Azi, ca şi ieri, anticomunismul civic rămâne unul necesar.
În zilele acestea, Academia Civică aniversează, deja, 20 de ani de la înfiinţarea Memorialului Victimelor Comunismului de la Sighet. Dincolo de reuşita impresionantă a acestui proiect, reuşită pe care revista 22 a subliniat-o în nenumărate rânduri, acesta poate fi şi momentul unui bilanţ al anticomunismului românesc.
O impresie rapidă, poate prea rapidă, ne spune că acesta a eşuat şi încă pe mai toate fronturile. De la cel politic la cel cultural, trecând prin dimensiunea educativă şi cea judiciară, tabloul general nu ne dă prea multe semne încurajatoare. Unii pot spune că alte ţări stau şi mai rău, dar cred că acesta este ultimul argument care trebuie adus pentru a nuanţa ideea eşecului. Cred chiar că poate fi nu numai nuanţată, ci chiar contrazisă, dacă plecăm de la înţelegerea dualităţii fenomenului anticomunist.
Din 1990 putem observa două dimensiuni ale anticomunismului, una civică, explicit „antipolitică“, exprimată în Piaţa Universităţii, şi una partizană, a celor trei partide istorice. Deşi se vor uni în Convenţia Democratică, cele două dimensiuni au fiecare drumul ei. Alianţa Civică s-a delimitat până şi de PAC, partidul care se născuse din Alianţă, apoi a părăsit CDR când formaţiunile politice componente erau la putere. Memorialul de la Sighet, iniţiat de lidera mişcării civice din anii 1990, Ana Blandiana, este o reuşită tocmai pentru că pleacă de la constatarea eşecului coabitării anticomunismului civic cu cel politic. Primul are în mod fundamental un scop educativ, inclusiv moral. Celălalt instrumentalizează discursul despre trecut pentru a câştiga respectabilitate şi voturi.
De mai multe ori a fost declarat decesul anticomunismului. Mai ales criticii acestuia au avut grijă să nu facă distincţia între cele două anticomunisme, pentru că cel civic e mult mai greu de atacat. Astfel, în 2000, mulţi i-au anunţat dispariţia, prin asta dorind să şi contribuie la ea. Moartea CDR şi ieşirea PNŢCD din parlament au marcat sfârşitul anticomunismului politic reprezentat şi legitimat de foştii deţinuţi politici. Dar la alegerile imediat următoare retorica Alianţei D.A. se inspira copios din cea a CDR, chiar dacă anticomunismul era mai mult implicit. De ce opoziţia de atunci a simţit nevoia reînvierii unui clivaj politic care părea depăşit? De ce această temă revine ciclic în dezbaterea politică? Răspunsul este simplu: pentru că niciun alt producător de identitate şi de legitimitate nu s-a impus încă. Şi chiar dacă se va impune, utilizarea politică a trecutului comunist va rămâne o resursă simbolică. Ceea ce nu se poate vedea în sondaje se poate deduce din atitudinea oamenilor politici care încearcă să exploateze unul dintre foarte puţinele elemente de mobilizare colectivă din societatea românească. Anticomunismul politic este deci inevitabil. Iar importanţa lui este cu atât mai mare, cu cât toată istoria României după 22 decembrie 1989, plecând de la continuitatea elitelor şi cea de la nivelul instituţiilor statului, face ca orice discurs despre prezent să devină şi un discurs despre trecutul totalitar.
