La mai bine de şase luni de la începerea revoltelor din lumea arabă, jurnalistul George Friedman publică în Stratfor o analiză asupra motivelor, consecinţelor şi implicaţiilor acestor revoluţii împotriva sistemelor autoritare.
Pe 17 decembrie 2010, Mohammed Bouazizi, un vânzător de stradă tunisian s-a incendiat ca formă de protest. Acest eveniment a generat o serie de turbulenţe în Tunisia care, ulterior, au condus la demisia preşedintelui Zine El Abidine Ben Ali. Regulile jocului de domino au continuat să se aplice şi astfel au pornit răscoale în mai multe state arabe. Întregul fenomen a primit din partea mass-media denumirea de “Primăvara Arabă”.
Consensul la care au ajuns analiştii cu privire la aceste evenimente este că regimurile autoritare stăteau de mult timp pe vârful unui vulcan al nemulţumirilor liberal-democraţilor. Primăvara Arabă a fost catalogată drept o revoltă politică a maselor care cereau o reformă democratică şi că această răscoală susţinută de democraţiile din vest va genera o schimbare politică în lumea arabă.
Motivele care au condus la extinderea revoltelor depăşesc graniţele lumii arabe, chiar dacă dinamica din interiorul regiunii are şi ea o importanţă majoră. Cu toate acestea, speranţele puse în primăvara arabă au susţinut schimbările politicilor europene şi americane în zonă. Dacă presupunerile făcute în ianuarie şi februarie 2011 se vor dovedi insuficiente sau chiar eronate, consecinţele vor căpăta atât dimensiuni regionale cât şi globale.
Este important de menţionat încă de la început că, până la acest moment niciun regim din lumea arabă nu s-a prăbuşit şi nici nu a suferit schimbări, chiar dacă personalităţi ca Ben Ali sau Hosni Mubarak au fost înlocuite. Unele regimuri, cum ar fi cel din Libia, cel din Siria sau din Yemen, au fost atacate, dar nu au intrat în colaps. Nici în Iordania, sau în alte state, revoltele nu au fost suficient de puternice încât să devină o ameninţare la adresa formei de guvernământ.
În lumea arabă nu s-a văzut ceea ce s-a putut vedea în 1989 în Europa de Est odată cu prăbuşirea comunismului. Mai mult, schimbările care ar putea fi generate de războaiele civile din Libia şi Siria nu vor putea fi considerate victorii clare. Cele care vor fi totuşi victorioase nu vor fi strict democratice, iar cele democratice nu vor fi în nici un caz liberale. Mitul potrivit căruia în spatele fiecărui libian există un republican francez care îşi doreşte să respire liber este îndoielnic în cazuri extreme.
De pildă, cazul lui Mubarak: acesta a fost dat jos din funcţie şi adus în instanţă, dar regimul – în care armata rămâne principalul arbitru al statului – este în continuare intact. Egiptul este acum guvernat de o comisie de comandanţi ai armatei,care au fost în fruntea statului şi în perioada în care Mubarak încă era preşedinte.
Alegerile se apropie, dar opoziţia este sfâşiată între islamişti şi secularişti, iar aceste două facţiuni sunt la rândul lor divizate de opinii politice şi de personalităţi. Probabilitatea apariţiei unui preşedinte democrat care să ia sub control ministerele din Cairo şi să poată reglementa sistemul naţional de securitate este minoră, iar junta militară egipteană deja încearcă să suprime elementele prea radicale şi imprevizibile.
Cea mai importantă întrebare este de ce aceste regimuri au reuşit să supraviaţuiască. În mod logic, în contextul unor revolte de asemenea calibru, un sistem politic ar trebui să piardă din putere. Forţele anti-comuniste au copleşit guvernul comunist polonez în 1989, fără să fie influenţate de diviziunile din opoziţie. Regimurile aflate la guvernare nu erau capabile să îşi decidă propriul viitor, darămite pe cel al statelor în fruntea cărora se aflau. Statele intrau într-o perioadă de tranziţie, dar nu una pe care o puteau contola.
În mod similar, în anul 1979, când sahul Iranului a fost detronat, armata nu a fost cea care a administrat perioada de tranziţie după plecarea acestuia din ţară, ci au fost cei judecaţi. Revoltele din Egipt din ianuarie şi februarie 2011 nu au avut, însă, aceeaşi finalitate.
Cum a relatat presa străină primăvara arabă
Modul în care presa străină a prezentat situaţia din lumea arabă a fost guvernat de trei principii. Primul stipula că aceste regimuri sunt deloc populare. Cel de-al doilea spune că majoritatea populaţiei milita pentru opoziţie. Cel de-al treilea susţine că odată ce revolta începe, va fi de neoprit. Pe lângă acestea, ideea că reţelele sociale lucrau în favoarea organizării unei revoluţii si că regiunea va trece printr-o schimbare radicală au susţinut ideile vehiculate cu privire la Primăvara Arabă.
Aceste premise au creat cele mai mari probleme în Libia. Tunisia şi Egiptul nu erau chiar atît de puternic influenţate de mediul extern şi ideile vehiculate de acesta. Libia a devenit în scurt timp subiectul intervenţiilor din vest. Gadhafi era la putere în Libia de aproape 42 de ani. Nu ar fi avut cum să reziste atât de mult timp fără să aibă susţinere substanţială. Asta nu însemna că avea susţinerea majorităţii (sau că nu o avea), ci că supravieţuirea regimului său nu interesa doar pe câţiva oameni, ci pe o mare reţea de libieni care beneficiau de supremaţia acestuia. Această reţea avea doar de pierdut dacă liderul dispărea şi erau pregătiţi să lupte pentru regim.
Opoziţia faţă de el era reală, însă ceea ce pretindea el – că reprezintă majoritatea covârşitoare a libienilor- era cel puţin stranie. Mulţi dintre liderii acelei opoziţii au fost membri ai regimului acestuia şi este neclar dacă aceştia au fost aleşi în post ca urmare a popularităţii lor. Alţii erau membri ai unor triburi care se opuneau regimului, dar aceste triburi nu erau tocmai unite.
Coaliţia estică a reprezentat furia poporului împotriva asupririi lui Gadhafi. Acesta şi-a pierdut din putere, a fost izolat, arborând în văzul tuturor o armată care încă îi era loială şi care se putea răzbuna asupra poporului. Dar, dacă vestul şi-ar fi demonstrat capacitatea de a preveni masacrul din Benghazi, armata ar fi realizat cât de izolată este de fapt şi s-ar preda în faţa rebelilor.
Dar nu s-a întâmplat aşa. În primul rând, regimul lui Gadhafi era format din mai mult de o mână de oameni care terorizau populaţia. A fost un regim brutal, dar asta nu explică cei 42 de ani în care a rezistat la cârma statului. Acest regim a fost susţinut şi de armată şi de câteva dintre triburile cheie. Este incert dacă toate aceste formaţiuni puteau să strângă o majoritate, dar – în acelaşi timp – este la fel de neclar dacă esticii puteau să formeze ei o majoritate. Ceea ce se ştie este că acei susţinători ai regimului formau un grup consistent care avea resursele necesare unui conflict şi care nu dorea să piardă.
Prin urmare, contrar aşteptărilor statelor vestice, regimul a continuat să lupte împotriva celor revoltaţi şi să-şi păstreze aproape un număr considerabil de susţinători.
Între timp, alianţa estică a continuat să supravieţuiască sub protecţia NATO, dar nu a fost capabilă să creeze un guvern unit sau să îl răstoarne pe Gadhafi. Mai important, a fost mereu o presupunere îndoielnică aceea că ceea ce va rezulta în urma unei eventuale detronări a lui Gadhafi va fi un regim democratic, sau mai mult o democraţie liberală. Această presupunere a devenit din ce în ce mai incertă pe măsură ce războiul continua. Oricine l-ar fi înlocuit pe Gadhafi nu avea cum să îi fie superior acestuia.
Regimul Assad din Siria
Un proces foarte similar are loc în Siria. Minoritatea alawită condusă de familia Assad, care a stat la conducerea Siriei timp de 41 de ani se confruntă cu o revoltă de amploare provocată de suniţi. Din nou, presupunerea a fost că regimul era nelegitim şi prin urmare slab şi s-ar putea prăbuşi în faţa unei rezistenţe concentrate. Această presupunere s-a dovedit a fi greşită.
Da, regimul familiei Assad conduce un guvern minoritar, dar are suficientă susţinere din partea unei armate conduse în mare parte de ofiţeri alawiţi care la rândul lor pot mobiliza un număr mare de soldaţi suniţi.
Armata a obţinut puterea prin intermediul regimului Assad, iar familia a avut grijă să facă această forţă loială conducerii cel puţin până acum. Pericolul îl reprezintă acele persoane din armată care ar putea fisura această formaţiuni şi ar conduce la o destabilizare a forţei militare în cazul unui conflict.
Aceşti lideri din lumea arabă nu au pe ce drum să o apuce. Există o regulă în război: trebuie mereu să îi poţi lăsa duşmanului tău loc să se retragă. Susţinătorii regimului Assad , la fel ca susţinătorii lui Gadhafi şi yemeniţii lui Ali Abdulah Saleh nu mai au unde să se retragă. Aşa că au luptat luni la rând şi nu este încă sigur că vor renunţa prea curând.
Guvernele străine, de la cel al Statelor Unite până la cel turc, şi-au exprimat exasperarea cu privire la problema siriană, dar nimeni nu a intervenit într-un mod concret. Există două motive pentru care se întâmplă acest lucru: primul, după intervenţia în Libia toţi au devenit mult mai conştienţi cu privire la slăbiciunile regimurilor arabe şi nimeni nu vrea o demascare a armatei siriene. În al doilea rând, observatorii au devenit foarte precauţi în declaraţiile lor cum că revoltele ample constituie o revoluţie populară sau că revoluţionarii vor să creeze o democraţie liberală. Suniţii din Siria pot să îşi dorească o democraţie, dar la fel de bine ar putea să îşi dorească să creeze un stat Islamic sunit. Având la bază principiul “ai grijă ce îţi doreşti”, părţile par să ameninţe Damascul fără a avea însă o bază prea solidă.
Siria este un caz interesant, pentru că este , probabil, singura problemă asupra căreia Iranul şi Israelul au căzut de acord. Iranul a ainvestit foarte mult în regimul familiei Assad şi se tem de o creştere a puterii suniţilor din Siria. Israelul este la fel de îngrijorat că regimul Assad – o problemă cunoscută, dar administrabilă din punctual de vedere al israeliţilor – s-ar putea prăbuşi şi ar putea fi înlocuită de un regim Islamic sunit cu legături puternice cu gruparea Hamas şi alQuaeda. Acestea sunt doar temeri, nu certitudini, dar aceste pericole tulbură somnul multora.
Ce se va schimba în lumea arabă ?
Încă de la finele anului 2010 mapamondul a fost martor la trei tipuri de revolte în lumea arabă. Primele sunt cele care abia au atins regimul. Al doilea tip se referă la revoltele care au reuşit să schimbe un conducător, dar nu şi regimul, iar al treilea tip sunt cele care s-au transformat în războaie civile, cum ar fi cele din Libia şi Yemen. Există de asemenea şi cazul atipic al Bahrein-ului unde regimul a fost salvat de intervenţia Arabiei Saudite, care deşi a pornit la fel ca răscoalele din primăvara arabă, problema este disputată între cele două puteri: saudită şi iraniană.
Cele trei exemple nu demonstrează că în lumea arabă nu există nemulţumire sau dorinţă de schimbare. Nu înseamnă nici că schimbarea nu va avea loc, sau că nemulţumirile nu vor avea destulă forţă cât să răstoarne regimuri. De asemenea, nici nu înseamnă că indiferent de forma de guvernământ care va rezulta în urma acestor evenimente va fi o democraţie liberală care să se îndrepte spre americani sau europeni.
Aceasta este partea semnificativă din punct de vedere geopolitic a acestei poveşti. Printre europeni şi printre americani există o ideologie a drepturilor omului care spune că una dintre îndatoririle statelor vestice este să susţină crearea unor regimuri similare celor proprii. Acest fapt conduce la concluziile trase mai devreme: că există nemulţumire în lumea arabă, că această nemulţumire este destul de puternică încât ar detrona regimul actual şi că forma de guvernământ viitoare va fi ceea ce îşi doreşte vestul.
Întrebarea care ar putea fi pusă nu este dacă drepturile omului sunt importante, ci dacă susţinerea unor revolte în aceste state va întări automat drepturile omului. Un exemplu foarte important este cel din 1979 din Iran, când opoziţia a fost percepută ca o mişcare către democraţie liberală. Ceea ce a urmat ar fi putut fi numită democraţie, dar nu era deloc liberală. Multe dintre miturile legate de primăvara arabă îşi au rădăcinile în situaţia din 1979 şi în mişcarea verde din 2009 din Iran, când o revolt spontană anihilată de regim a fost văzută ca o mişcare masivă de opoziţie pro liberalizare.
Lumea este mult mai complex şi mai variată decât atât. Aşa cum poate fi observat în Primăvara Arabă, regimurile autoritare nu se confruntă mereu cu revolte ale maselor şi aceste acte de rebeliune nu sunt întotdeauna susţinute de popor. Libia este un studiu de caz asupra consecinţelor pe care le poate avea începerea unui război cu prea puţine forţe. Siria este un caz al limitelor puterii. Egiptul şi Tunisia reprezintă o lecţie importantă deapre importanţa de a nu te amăgi singur.
Lupta pentru drepturile omului trebuie să urmărească scopuri clare cum ar fi: pe cine susţii şi care sunt şansele lor reale. Este important să se reţină că nu susţinătorii din vest sunt cei care suportă consecinţele unor revolte eşuate, războaie civile sau regimuri revoluţionare care se dedică unor cauze diferite de a obţine democraţia liberală.
O impresie eronată asupra întregii situaţii poate, de asemenea, să genereze probleme de ordin geopolitic. Prăbuşirea regimului egiptean, oricât de improbabil ar fi acest lucru la momentul prezent, ar putea la fel de bine să genereze crearea unui regim Islamic cât şi unul democratic. Supravieţuirea regimului familiei Assad ar putea conduce la un masacru şi mai amplu decât ce s-a văzut până acum şi la o bază şi mai fermă pentru Iran. Nici un regim nu a căzut de la începutul primăverii arabe, dar atunci când se va întâmpla, este important să se amintească de 1979 şi de convingerea că nimic nu poate fi mai rău decât Iranul sub conducerea şahului, fie moral sau geopolitic.
Asta nu înseamnă că nu există oameni în lumea arabă care să îşi dorească democraţie liberală. Doar înseamnă că aceştia nu sunt destul de puternici să dărâme un regim sau să menţină controlul asupra unei noi forme de guvernământ.
