Extraodinară soarta, să stai până la 3,45 peste noapte pentru un meci de tenis, și încă unul de dublu, ca să închei și cu ceva greutate în haltere…
Mi-ar fi plăcut să îi batem pe spanioli la tenis, în special pe mega-super starul Nadal (care avea un cadru din trei, era filmat și când se ghemuia lângă plasa, deși serviciul era la Marc Lopez…
Aș fi fost grozav de încântat să câștigam pe acest scenariu, revenind adică de la 0-1 la seturi, ceea ce nu prea ne stă în fire, fie vorba între noi, nu?…
Am visat la o victorie pe racheta lui Horică (Bum Bum) și pe încheietura lui Florin Mergea, care la un moment dat l-a jucat obsesiv pe Nadal, parcă pentru a-i demonstra că are mână de TOP…
Am pierdut în final cam românește, aproape de ora 3,45, la ora la care nici nu știi – să te culci sau să te duci la munca? Să te întristezi sau să te bucuri de amintirea unui meci excepțional?
Gabriel Sâncrăian a reușit să obțină medalia de bronz tot în noaptea de vineri spre sâmbătă, dar modul cum a câștigat-o rămâne unul mai mult decât special.
De ce? Să-mi fie cu iertare, dar cum o fi să nu ai în tribune nici o susținere ca sportiv? Sau să nu ai un loc unde să te pregătești ani de zile în țară… să nu ai o susținere solidă pentru înalta performanță, iar în final, ca răspuns, să vezi și să nu crezi. să câștigi o medalie olimipcă.
Cel puțin din această perspectiva cei care conduc destinele sportului românesc au nevoie de o oglindă, curată și mare, care să le vorbească …poate așa se vor trezi. Oricum, și argintul și bronzul se pun. În noapte, nici nu prea se disting culorile, de fapt. Bravo băieți!
