Primarul Parisului, Bertrand Delanoë, a recunoscut joi că sistemul de alarmă al Muzeului de Artă Modernă de la Paris, de unde au fost furate cinci opere ale unor pictori celebri, nu funcţiona perfect, defecţiunea fiind constatată într-o parte a muzeului încă de la sfârşitul lunii martie, potrivit NewsIn.
Însă nici primarul, nici directorul muzeului nu fuseseră informaţi despre aceasta. Primăria Parisului investise 15 milioane de euro în dispozitivul de securitate al muzeului, relatează presa franceză.
Cinci pânze ale unor pictori celebri, evaluate iniţial la jumătate de miliard de euro, pentru ca apoi autorităţile să vorbească de o valoare cuprinsă între 90 şi 100 de milioane de euro, au fost furate în noaptea de 19 spre 20 mai din muzeul aflat pe malul Senei. Este vorba despre La Pastorale (1905) de Henri Matisse, L’Olivier près de l’Estaque (1905) de Georges Braque, Nature morte au chandelier (1922) de Fernand Léger, Le Pigeon aux petits pois (1912) de Pablo Picasso şi La Femme à l’éventail (1919) de Amedeo Modigliani.
Hoţul, mascat, a pătruns printr-o fereastră, după ce în prealabil a tăiat un grilaj. Anchetatorii cred că este vorba despre un profesionist, care era la curent cu defecţiunea sistemului de alarmă al muzeului.
În momentul furtului, în muzeu se aflau trei paznici, care teoretic ar fi trebuit să monitorizeze camerele cu circuit închis.
Camerele au surprins o persoană care a intrat pe fereastră, însă imaginile sunt foarte proaste şi nu pot fi folosite pentru identificare.
Hoţul a putut să se plimbe nestingherit prin trei săli ale muzeului, de unde şi-a ales prada. A avut timp să dea jos tablourile de pe pereţi, să îndepărteze ramele, să ruleze pânzele. Ştia ce ia, cu atât mai mult cu cât în muzeu se aflau, amestecate, şi opere originale, dar şi copii.
Primăria Parisului, care administrează muzeul, a confirmat că operele de artă nu erau asigurate. Muzeele publice nu apelează la o asigurare privată decât atunci când este vorba de expoziţii itinerante sau de împrumutarea unor tablouri, pentru că o asigurare permanentă ar fi prea scumpă pentru un buget public.
Cu toate acestea, tablourile, celebre, nu pot fi vândute pe piaţă şi nici nu pot fi strecurate cu uşurinţă în mediile infracţionale, unde ar putea fi schimbate eventual pentru droguri sau arme. Operele sustrase figurează în mai multe baze de date de specialitate, inclusiv cea a Interpolului, iar aceste baze de date sunt consultate atât de vânzători, cât şi de cumpărători. Când un muzeu, de pildă, vrea să cumpere o operă, iar originea proprietăţii nu este foarte clară, renunţă.
Hoţii ar putea opta, totuşi, pentru un alt mijloc ca să obţină bani: să ceară răscumpărare, un procedeu folosit după furtul, în mai 2009, a două pânze de Dali şi Lempicka de la Muzeul Scheringa din Spanbroek, în apropiere de Amsterdam. Târgul nu s-a încheiat totuşi. În cazul în care s-a emite pretenţii de răscumpărare, cererea ar fi adresată muzeului sau primăriei Parisului.
Se pune întrebarea de ce totuşi se recurge la furtul unor pânze, dacă foloasele materiale sunt atât de greu de obţinut. Unii vorbesc de ipoteza delictului pasional. Dacă marii colecţionari nu sunt neapărat şi cei mai pasionaţi de artă, ci mai degrabă miliardari care îşi completează rolul lor social printr-o colecţie, există totuşi şi adevăraţii îndrăgostiţi de artă, cei pentru care costul tabloului sau revânzarea sa nu are niciun sens. Unii pot avea un raport special, intimizat, cu opera de artă şi nu vor să o arate nimănui. Este o formă de patologie psihiatrică asemănătoare “sindromului Stendhal”, un şoc ce conduce la o stare emoţională extremă, de profundă tristeţe sau de admiraţie neţărmurită în faţa unei opere. Atunci când a vizitat Biserica Santa Croce din Florenţa, în 1817, Stendhal a declarat că a fost atât de copleşit, încât aproape a leşinat de încântare.
