Politica nu e o simplă artă, fie ea şi a compromisului, ci şi un spaţiu al viziunii împărtăşite. Dar astăzi viziunea politică lipseşte. Şi dacă un acord politic făcut să reziste timpului nu se poate realiza în jurul unui sistem de referinţă, negocierea politică devine o simplă târguială. Şi dacă în România tocmeala politică este un fel de dat al politicii autohtone, în Europa incapacitatea strategică e rezultatul unui blocaj ideologic de lungă durată. Analiza spectrală a politicii europene dezvăluie un vid ideologic prost camuflat de formalismul unora, de populismul altora şi, în general, de improvizaţiile mediocre ale celor mai mulţi. Politicienii, dependenţi de clanul lor, sunt din ce în ce mai puţin capabili să se adapteze contextului.
În plină dictatură a sondajelor de opinie, politicienii şi-au pierdut curajul de a mai propune soluţii curajoase. Politicienii se complac să se adapteze curentelor de opinie sau să răspundă grupurilor influente, decât să intre în coliziune cu acestea. Şi atunci nu mai pot să inoveze. Sigur, există şi excepţii, iar încercarea lui Elio di Rupo, liderul socialiştilor valoni, care pare să fi reuşit imposibilul – să salveze Belgia de la dispariţie chiar în ceasul al douăsprezecelea -, se cere remarcată. Dar di Rupo va trebui să facă dovada că acordul pe care l-a negociat este şi aplicabil.
Atenţi doar la dinamica indicatorilor sociologici sau economici, politicienii europeni au dezertat de la datorie. Simpli prestatori de servicii, ei aşteaptă manifestarea cererii. Oferta politică a devenit un fel de formă impusă, lipsită de conţinut. Situaţia nu stă astfel doar în România, unde proiectele, atunci când există, se prezintă ca simple înşiruiri de banalităţi lipsite de coerenţă internă, ci în întreaga Europă. Iar frica de o Constituţie europeană federală – singura care poate face faţă crizei economice – e simptomul cel mai clar al crizei de viziune prin care trece politica actuală.
Tema deficitului democratic, atât de populară în discursul politic despre viitorul Europei, acoperă,de fapt, un imens deficit social. În Europa dominată de un neoliberalism fără nuanţe, lipsită de instituţii politice puternice, tema deficitului democratic a devenit un alibi al celor ce vor mai puţină Europă, în orice caz mai puţină Europă socială. Dar fără modelul său social Europa nu poate supravieţui. Şi cum, prizonieri ai unei paradigme reactive, liderii europeni de astăzi nu mai pot comunica cu societatea, demantelarea economiei sociale, singura care putea asigura justiţia socială, ar putea fi fatală aventurii europene. Iar politica prospectivă, singura care accentuează latura pedagogică a politicii şi care ar putea reface relaţia dintre politicieni şi societate, nu mai este la modă.
Cristian Pîrvulescu este analist politic
