Documente publicate pe site-ul Wikileaks arată că în martie 2009, oficialul american Daniel Glaser, însărcinat cu supravegherea crimelor financiare şi a finanţării terorismului în cadrul Ministerului de Finanţe al SUA, a cerut Uniunii Europene să impună noi sancţiuni împotriva Iranului.
Opt state, printre care şi România, s-au opus cererii americane. În timp ce celelalte şapte ţări (Suedia – considerată lidera acestui grup, Austria, Spania, Luxemburg, Cipru, Grecia şi Portugalia) şi-au explicat însă poziţia, motivele României nu au fost specificate.
Atât Germania, Franţa, Marea Britanie şi Cehia, cât şi Robert Cooper, consilierul responsabilului pentru politica externă a UE, Javier Solana, au sugerat Statelor Unite să conducă discuţii bilaterale cu cele opt state, şi să încerce izolarea fiecăruia dintre ele – acest demers având ca scop eliminarea scuzei că statele respective nu cunosc poziţia exactă a Americii. De asemenea, reprezentanţii Cehiei şi ai Marii Britanii considerau că astfel SUA ar putea schimba „dinamica internă a Uniunii Europene”.
Conform documentului, sancţiunile împotriva Iranului sunt unele dintre cele mai controversate şi dificil de implementat măsuri din cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) a UE. Motivele sunt două: primul, greutăţile întâmpinate de miniştrii de Externe, care decid măsurile luate în cadrul PESC, de a îi convinge pe miniştrii de Finanţe de necesitatea acestor măsuri; al doilea, suspiciunea unor state europene că SUA ar putea profita de pe urma măsurilor luate de UE, firme americane putând sări în breşa creată de retragerea exporturilor europene din Iran.
Un alt punct critic remarcat de oficialul american este monitorizarea implementării sancţiunilor UE împotriva Iranului. Astfel, în cadrul întâlnirii, vicedirectorul PESC, Karel Kovanda, a aflat pentru prima oară că există zece sancţiuni separate – deşi biroul său era parţial responsabil de monitorizarea acestora.
